Pe facebook: Chiar asa se vede de la Bucuresti?

marți, 17 ianuarie 2017

Chiar asa se vede de la Bucuresti?

Chiar asa se vede de la Bucuresti? – 3 decembrie 2017

Dinica Roman shared Bogdan Duca's post.

December 3, 2016

Bogdan Duca

https://www.facebook.com/bogdan.alex.duca/posts/10208145385818199

December 3, 2016 · Bucharest

Unii sunt dezamăgiţi de Donald Trump.

Eu nu sunt deloc. Chiar nu pot decât să îmi cer scuze că îl credeam mai tâmpit decât se manifestă.
Trump a declanşat nu o revoluţie, prin alegerea sa, ci o contra-revoluţie. E o mică mare diferenţă între revoluţie şi contrarevoluţie. Contrarevoluţiile nu sunt revoluţii: sunt doar spargerea valului revoluţionar, cu diverse consecinţe.

Simplul fapt că Trump a fost ales a fost o puternică lovitură pentru progresişti şi marile lor proiecte. Brexitul, brusc, nu a mai devenit un gest politic izolat ci regretabil ci un drum rezonabil pentru britanici.
În Franţa, Marine Le Pen şi electoratul ei au prins curaj. Opoziţia la ei nu mai e socialismul progresist ci o dreaptă catolică, eurosceptică, care aduce aminte de de Gaulle.
Războiul rece care părea să ameninţe din nou Europa, s-a încheiat brusc, doar pentru că Trump a fost ales. Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, în curând Austria, vor fi ţări din UE şi din NATO al căror mesaj va fi relansarea relaţiilor cu Rusia şi regândirea unei Uniuni Europene cât mai independente de Washington, ceea ce şi Trump doreşte.

Turcia începe să se "hârjonească" din nou cu Rusia, pentru că previzibila relansarea a relaţiilor ruso-americane nu e deloc comodă pentru acest copil teribil al regiunii noastre.
Deja harta geopolitică a lumii se schimbă. În unele regiuni - Taiwan, de exemplu- interesele SUA rămân neschimbate. În alte regiuni- cum este sud-estul Europei- semnalul este cel al schimbării (şi s-a văzut deja foarte clar şi prin relansarea relaţiilor americano-ruse, şi americano- maghiare, şi prin victoria "pro-rusă" din Bulgaria sau prin victoria lui Dodon din Moldova).

Desigur, administraţia Trump se umple şi de nume vechi, dar asta e bine: Trump are tot interesul să împace Partidul Republican (care nu l-a susţinut realmente), are tot interesul să nu se izoleze de Congres, are tot interesul să arate partidului său că este un om de dialog.
Însă în SUA e republică prezidenţială. Preşedintele SUA are ultimul cuvânt în toate chestiunile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

marți, 17 ianuarie 2017

Chiar asa se vede de la Bucuresti?

Dinica Roman shared Bogdan Duca's post.

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv