"Joe Biden despre falimentul revoluțiilor portocalii în Europa de Est"

"Joe Biden despre falimentul revoluțiilor portocalii în Europa de Est"-22 mai 2014

(Dialog Prospectiv VI detaliat )

Smaranda Dobrescu a distribuit actualizarea de stare postată de Adrian Severin. Iata ce inseamna nuante in aprecierea unor evenimente, chiar cand acestea sunt expuse de politicieni cu orientari comune. Personalitatile puternice fac politica puternica, atunci cand aceasta nu-i exclude.

Adrian Severin  Dl George Halarescu mă provoacă să răspund întrebărilor dlui Năstase

Dl. Adrian Năstase, într-un text intitulat "Joe Biden despre falimentul revoluțiilor portocalii în Europa de Est", formulează o serie de întrebări care pot fi rezumate după cum urmează:
- De ce Polonia este vizitată de președintele american iar România de vicepreședinte?
- De ce, dacă România este un partener atât de important, de aproape 2 ani, SUA nu a trimis un nou ambasador în România?
- De ce nu este eliminat sistemul de vize pentru românii care vor să călătorească în SUA, așa cum se întâmplă pentru cele mai multe state europene? Oare “un partener respectat” nu are dreptul la un asemenea tratament?
- De ce în seara de marți nu s-a organizat un dineu la Cotroceni, cu ocazia vizitei, așa cum era obiceiul, dineu la care puteau să participe și liderii politici importanți? A fost mai interesant ca un lider american important să-și petreacă timpul într-o cofetărie din Lipscani, înconjurat de forțele de ordine?
Deși, de regulă, este bine să nu răspunzi la provocări, de această dată o voi face.
La prima întrebare voi începe prin a răspunde cu o alta: De ce după izbucnirea crizei ucrainene președintele american a vizitat Japonia iar Ucraina a fost vizitată de vicepreședinte? Aceste întrebări îmi aduc aminte de faptul că provinciile Imperiului roman erau împărțite în provincii senatoriale - acelea cu valoare administrativă - și provincii imperiale - acelea cu semnificație strategică. Cred că ați înțeles răspunsul. În plus, trecând atât Ucraina cât și România (țara membră a UE și NATO cea mai expusă geo-politic de anexarea Crimeii și marșul Rusiei spre gurile Dunării și Transnistria) în rândul "provinciilor senatoriale" (dl Biden este chiar Președintele Senatului american), adică al partenerilor nestrategici sau, poate mai corect spus, al partenerilor acoperiți de strategia periferică a SUA, Washingtonul transmite lumii mesajul că pe termen scurt, cel puțin, nu intenționează să se angajeze direct și cu mijloace strategice în conflictul dintre Eur-Rusia și Europa, considerând că echilibrul dintre acestea nu este suficient de deteriorat spre a impune intervenția sa.
La următoarele două întrebări se poate da un singur răspuns. România este "respectată" de SUA dar nu ca "partener" ci ca "prestator de servicii" la prețuri promoționale. Inclusiv sau poate mai ales servicii de intelligence. (A nu se confunda cuvântul "intelligence" cu "intelligent".) În aceste condiții, de ce să trimiți oare un ambasador care să ceară și apoi să aștepte a fi primit în audiență de ministrul de externe (căci la Premier sau Președinte ar fi cu mult mai dificil) când orice funcționar diplomatic poate convoca la ambasadă miniștri, procurori, judecători etc. pentru instrucțiuni, când o dorește? Asta dacă instrucțiunile nu se trimit prin mass media.
De ce nu s-a organizat un dineu la Cotroceni? Se știe că asemenea dineuri nu sunt doar ocazii de a mânca sau bea împreună ci sunt mai ales destinate unor conversații subtile și sofisticate cu caracter informal asupra subiectelor celor mai sensibile. Un dineu presupune, deci, existența unei agende comune. Dacă ea lipsește, lipsește și dineul.
Vizita dlui Biden a fost în mod evident destinată a da semnale simbolice. Sub acest aspect a fost o capodoperă coreografică. Petrecându-și prețiosul timp într-o cafenea din cartierul vechi al Bucureștiului, în timp ce la câteva sute de kilometri spre est forțele para-militare pro-ruse și pro-ucrainene se confruntă cu arma în mână, vicepreședintele american a dat mesajul că nu are o agendă urgentă și încărcată de discutat cu liderii români. Ceea ce ar fi surprinzător dacă România ar fi partener strategic. Nu este nimic nefiresc, însă, pentru un prestator de servicii, oricât de respectat ar fi.
Cu titlu general cred că dl Năstase nu are dreptate când afirmă că dând citire discursului scris de consilierii români ai ambasadei americane la București, axat pe denunțarea nivelului înalt al corupției din România și Ucraina și pe nevoia de a intensifica lupta împotriva corupției, vicepreședintele Biden a recunoscut eșecul revoluțiilor portocalii din 2004. După părerea mea în acele așa zise revoluții s-a folosit chiar arma corupției pentru a trece statele în cauză dintr-o obediență geo-politică în alta sau de la o independență anarhică la obediență. Acum, când noua atitudine sfidătoare a Rusiei amenință cu izbucnirea unui nou conflict global, SUA caută aici entități statale care să fie combatante iar nu numai obediente. În acest context corupția nu mai este utilă - ba dimpotrivă - și de aceea trebuie eradicată.
Ceea ce mă miră este că dl Năstase nu a pus o altă întrebare, după părerea mea esențială. De ce a ținut dl Joe Biden să comunice public urbi et orbi (orașului și lumii) că absența dlui Băsescu după expirarea apropiată a mandatului său îi va lipsi. Cred că și acesta a fost un mesaj subtil cu care vicepreședintele american a venit, de astă dată, de la Washington iar nu de la ambasada americană de la București. Potrivit lui, atât dl Băsescu cât și dl Ponta erau invitați să înțeleagă că după viitoarele alegeri prezidențiale America nu mai dorește să audă de numele celui dintâi nici ca șef de partid nici ca șef de guvern dar nici ca inculpat ori șef de baracă. Pur și simplu să lipsească din orice se cheamă actualitate. Un mesaj care America se așteaptă, desigur, să fie atât înțeles cât și executat la București. El definește rolul rezervat României în strategia americană privind această regiune complicată a lumii: furnizor de...liniște.
Prezența vicepreședintelui Biden la București a fost gândită mai mult pentru cei din afara României decât pentru români. Ea a spus implicit că SUA sunt preocupate de ceea ce se întâmplă cu arhitectura de securitate din Estul Europei, că sunt decise să intervină dacă echilibrele geo-strategice de aici se vor rupe, că pentru moment nu cred că europenii au făcut tot ceea ce depinde de ei spre a apăra acele echilibre și că, inclusiv de aceea, nu este încă momentul pentru o acțiune americană directă. În fine a spus că Bucureștiul a fost avertizat să înceteze a mai fi un veșnic focar de scandaluri politice interne iar justiția română să iasă din jocul politic și să nu generze crize politice reprezentând tot atâtea scântei aruncate în vecinătatea butoiului cu pulbere oriental. Posibil ultimul avertisment.

 Alexandru Botu Unele din cele de mai sus, atat la "intrebator" si la "raspunzator" ar putea sa para simple exercitii (elitiste) de imagine, la scena deschisa, deoarece cand au fost "in miezul lucrurilor" nu au facut posibila in viitor o alta "prestatie" a Romaniei.. Acum, de la o departarea ce face posibila intelepciunea si filozofarea isi permit unele ironii amare. Pentru ca, probabil, pe atunci nu-si imaginau ca se va ajunge chiar ca acum...Si par sa fie siguri ca nu au nicio vina....

S.D  Randul acesta, cei doi au ridicat niste probleme pe care multi ni le punem retoric. Unul dintre ei a dat si raspunsuri in virtutea celor 25 ani petrecuti in plina scena a politicii externe, uneori in culise si ale caror semnificatii le are deja codificate. In privinta aportului lor la mai binele sau mai raul Romaniei datorat propriilor greseli, timpul si poate vreun Larry Watts vor ajuta sa se desluseasca fapte si sa se inlature valul de pe unele lucruri neintelese. In rest, automatismele cu care traim, siguranta cu care judecam nu sunt intotdeauna repere perene de judecata. Ne lipsesc informatiile care sa justifice impresiile noastre.

Costel Gilca Foarte pertinenta analiza.

A.B Pai daca numai cei care au "repere perene de judecata" ar expune fara replici, atunci de ce ar mai exista dezbateri? De ce ar putea fi doar nuante si nu si opinii contrare? Cu cine si prin cine s-ar verifica valabilitatea unor judecati? Doar si in asta trebuie sa-l credem numai pe Larry Watts? Eu vad reactiile cuiva la ceea ce spui ca pe o apreciere constructiva a curajului de a formula opinii, nu de excludere. Am tot respectul pentru cei care isi spun punctul de vedere, indiferent care este acela. S-ar putea sa-mi lipseasca multe: tactul, diplomatia, rabdarea, informatia s.a. Atunci, sa tac? Voi stii vreodata daca pot ceva?

Un Prospectiv ."Si par sa fie siguri ca nu au nicio vina..." Nu stiu despre Adrian Nastase, dar Adrian Severin a recunoscut public chiar si recent, pe wall-ul sau la fb, ca a gresit.

Cred ca orice politician cu o bruma de decenta (isi) recunoaste greselile, mai ales acum cand mizeria e asa mare si clasa politica e atat de detestata. Cati o fac si public, cati au de gand sa faca si altceva, cat va fi diferit dupa urmatoarele alegeri? Vom trai si vom vedea.

S.D  Alexandru, sper ca in grupul nostru cel putin, fiecare isi poate spune liber parerea despre orice tema,si sa se bucure in continuare de tot respectul. Altminteri, ne-am numi fabrica de emis idei imuabile.

C.G Ideea e ca nu il credem neaparat pe Larry Wats, cred ca nici nu isi doreste, ci incercam sa citim documentele de arhiva pe care el ni le prezinta.
Eu nu am citit multe judecati de valaore ale lui, ci multe conculzii in baza documentele pe care ni le prezinta.
Cu privire la Severin si Nastase ei au multa experienta in viata politica astfel incat analizele lor pot fi obiective, ceea ce este si cazul de fata.

S.D Valabilitatea unor judecati o certifica timpul, arhivele, un cercetator istoric onest si poate noi insine confruntati cu alte perceptii, alte timpuri. Sigur ca noi, inginerii avem nevoie de repere, de axiome, de certitudini.In istorie se pare ca doar corelarea in timp a unor fenomene si unghiul timpului mai mare de apreciere, ne poate da mai multa siguranta...

A.B Istoria este scrisa intotdeauna de invingatori, asta pentru a nu fi cinic si sa spun ca pentru invingatori. Astfel ca si cercetarea arhivelor, cu oricata onorabilitate ar fi facuta, tot este periclitata de consemnarile ultrapartizane, cele care sunt "selectate si pastrate" mai bine in arhive. Cand vin alti invingatori care nu sunt urmasii conrtinuitori ai precedentilor se mai produc unele deranjuri prin arhive.Spun aceste lucruri in multa cunostiinta de cauza, pentru ca ma consideram candva indreptatit sa particip la scrierea unei istorii a invinsilor, ma rog, nu a tuturor, doar a unora de care imi pasa foarte mult..... Cand eram mic, prin scoala primara am citit cartea Cuore de Edmondo de Amicis (iertare pentru citere inexacta!), unde era o povestire a unui copil care a scris o singura fraza la compunerea data la alegere de invatatoare si care suna cam asa: Fericit, mult mai fericit este acela care a cazut pe campul de lupta, caci el nu a vazut durerea patriei invinse (era dupa un razboi devastator!...).
Va multumesc la toti pentru ceea ce bine stiti!

C.G Cu siguranta asa este. Cu siguranta arhivele sunt si ele perioate.
Cu toate acestea cand sunt consultate arhive din mai multe state posibilitatea existentei unor bucati de puzzle care sa refaca intregul adevar (chair si subiectiv, dar oricum mai apropiat decat cel al invingatorului) este foarte mare.
Cartile  lui Watts, pe care le-am citit pe nerasuflate sunt pline de citate.
Ca autor de carti, ce m-a socat a fost tocmai imensitatea surselor citate si cercetate. Acribia cu care acestea sunt folosite si exhaustivitatea lor.
Toate acestea nu lasa loc de interpretari cu privire la caracterul cert stiintific si adevarat al concluziilor care reies de acolo nu care ne sunt furnizate.
Este o deosebire intre a ne furniza adevaruri certe (a se vedea Pacepa) si a ne furniza informatii din care noi sa extragem adevarul (a se vedea Watts)

S.D Costel, parca vorbeai despre relatia invers proportionala intre inteligenta unui comentariu si numarul de aprecieri. Ei bine, te contrazic si-ti dau like!

C.G :)))) multumesc:)) m-ati facut sa rad singur in birou:)))

A.S Dle. Alexandru Botu, vă scriu fiind în tranzit la Viena, pe drumul către Kiev.

Pe tema vizitei Vicepreședintelui american Joe Biden în România, atât dl Năstase cât și eu am încercat să formulăm unele idei. Evenimentul este important, contextul dificil, dezinformarea intensă, așa încât cred că exercițiul merita făcut.

Interesant și util ar fi să cunoaștem părerea dvs despre acele idei iar nu despre autorii lor. În general căutarea vinovaților nu suplinește căutarea soluțiilor.

Desigur că sunteți liber să mă criticați și orice critică făcută cu bună credință va fi tratată de minte cu respect și atenție. Trebuie, totuși, să vă spun că probabilitatea de a avea toate datele necesare pentru a evalua deciziile mele de acum aproximativ douăzeci de ani este redusă. Nu este vorba despre informații care permit judecăți perene sau trecătoare, ci informații pur și simplu. De aceea poate ar fi mai prudent să precizați că în critica dvs va bazați pe simple ipoteze neverificate; dacă acesta este cazul.

În plus, ar mai trebui ținut seama că una este chirurgul din sala de disecție și alta cel din sala de operație. Este adevărat că au fost mulți chibiți care au văzut mutarea câștigătoare mai bine decât marii maeștri șahiști aflați la tabla de joc dar asta nu răstoarnă, totuși, ierarhia competențelor. Despre mine am admis totdeauna că, în politica românească, printre atâția amatori de geniu sunt doar un modest profesionist.

După cum spuneam, accept critica dar ceea ce este puțin deranjant este aerul de superioritate ușor zeflemitoare cu care mult prea mulți aflați în afara jocului o formulează. Parcă ar zice ceva de genul: "Noi am văzut de la început cum este bine și proștii ăștia s-au trezit abia la spartul târgului." De regulă nimeni nu prea greșește "prognoza" când se cunoaște deznodământul.

Sunt unii care îmbătrânesc și nu învață nimic. Alții înțeleg la un moment dat că altfel arată realitatea decât și-au imaginat-o. Parcă e mai bună a doua variantă. Nu credeți? Dacă da, atunci merită să îi încurajăm pe aceștia iar nu să ne referim la trezirea lor ca la o circumstanță agravantă.

Generația mea a dus multe bătălii politice și a câștigat mult mai multe decât se crede. Fără acele victorii lucrurile ar sta mult mai rău acum. Și totuși, în ceea ce mă privește, am dorit o altă Românie și o altă lume. În ciuda lucrurilor bune pe care cred că le-am făcut, în urmă lăsăm o ruină. Nu pot să nu spun că în aceasta trebuie să fie și vina mea iar o datorie morală elementară este să las celor care vor urma măcar lecția convingătoare a greșelilor pe care le-am comis. Este exact ceea ce încerc să fac în prezent. De aceea v-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați putea spune în mod concret - cu rezerva informațiilor incomplete pe care le aveți, desigur - unde credeți că am greșit eu în relația cu SUA?

A.B Domnule Adrian Severin, de ce sa nu declar public ca sunt foarte surprins de mesajul Dumneavoastra ? Odata ca mi se adreseaza chiar mie si apoi ca este o adresare in spatiul public.
Ma adresez cu formula Domnule permisa intr-un asfel de contest, caci alminteri n-as fi indraznit sa nu folosesc Excelenta.
Dar nu pentru ca sunt atat de surprins vin cu acest mesaj, ci din respectul cuvenit celui ce iti da buna ziua cu sinceritate.
Acum sa venim si la chestiunile care v-au determinat sa-mi scrieti.
Pe primul loc, cred ca a existat perceptia ca v-am facut si eu o nedreptate prin cele postate, poate nu cea mai mare ce vi s-a facut, dar oricum merita o riposta, o lamurire macar. Accept fara sa comentez si motivul si reactia.

In finalul mesajului Dumneavoastra insistati ca. “.. v-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați putea spune în mod concret - cu rezerva informațiilor incomplete pe care le aveți, desigur - unde credeți că am greșit eu în relația cu SUA?”.
Eu nu cred ca ati gresit cu ceva, nici n-as putea pe baza “informatiilor incomplete” pe care le am sa ma hazardez intr-o astfel de afirmatie si nici nu as fi calificat sa emit astfel de opinii. Eu am comentat faptul ca analiza facuta de Dumneavoastra “ar putea sa para simple exercitii (elitiste) de imagine, la scena deschisa, deoarece cand au fost (Domnul Adrian Nastase si echipa Domniei Sale) "in miezul lucrurilor" nu au facut posibila in viitor o alta "prestatie" a Romaniei.. Acum, de la o departarea ce face posibila intelepciunea si filozofarea isi permit unele ironii amare. Pentru ca, probabil, pe atunci nu-si imaginau ca se va ajunge chiar ca acum...Si par sa fie siguri ca nu au nicio vina....”
Dupa cum ati observat “nuanta” (atat de sensibilizatoare in unele expuneri) am zis ar putea sa para, nu ca ar fi in realitate, lucrul urmand sa fie lamurit daca se merita. Pe ce ma bazam, in lipsa acelor informatii calificate cand propuneam nuanta? Pai pe ce vad ca se intampla in concret, atat cat vad eu cu posibilitatile mele limitate si pe ceea ce chiar Dumneavoastra spuneti (si nu am de ce sa va contrazic) cum ca “România este "respectată" de SUA dar nu ca "partener" ci ca "prestator de servicii" la prețuri promoționale. Inclusiv sau poate mai ales servicii de intelligence”.... Cum ar putea sa-mi placa o astfel de situatie referitoare la tara mea , situatie descrisa de cei care chiar se pricep si care au fost in cele mai inalte pozitii de decizie din Romania, personalitati despre care am crezut ca rezolvau preventiv, profesionist si asigurator problemele Romaniei?
Sigur ca prin prisma celor formulate in mesajul Dumneavoastra “... Generația mea a dus multe bătălii politice și a câștigat mult mai multe decât se crede Fără acele victorii lucrurile ar sta mult mai rău acum. Și totuși, în ceea ce mă privește, am dorit o altă Românie și o altă lume. În ciuda lucrurilor bune pe care cred că le-am făcut, în urmă lăsăm o ruină. Nu pot să nu spun că în aceasta trebuie să fie și vina mea iar o datorie morală elementară este să las celor care vor urma măcar lecția convingătoare a greșelilor pe care le-am comis. Este exact ceea ce încerc să fac în prezent.”, nu ar mai fi aparut postarea mea, ori nu cu continutul si formula de expunere facute.

O alta nemultumire a Dumneavoastra provine din aceea ca interpretati drept critica ceea ce spun altii (si desigur eu, in acest caz) apeland la “...aerul de superioritate ușor zeflemitoare cu care mult prea mulți aflați în afara jocului o formulează”. Nu raspund in numele celorlalti, dar cu siguranta eu sunt “în afara jocului”, “imbatranesc si nu invat nimic”, nici macar ca realitatea arata astfel decat mi-o imaginam, dar in niciun caz nu ma pronunt cu aer de superioritate, ci cu multa obida, cu nemultumire. De ce sunt in afara jocului? Tot Dumneav

Dumneavoastra lamuriti asta prin aceea ca, pe buna dreptate, numai profesionistii trebuie sa rezolve chestiuni calificate, celorlalti, cetatenilor ca mine, deoarece nu li se permite accesul la informatiile clasificate, dar nici la cele de interes public, nu sunt consultati in chestiuni importante pentru ei si pentru tara (politicienii nu-i reprezinta pe cetateni, ci interesele de partid, de grup, de gasti oculte etc), deci cetatenilor ca mine nu le revine rolul decat de a se extazia in fata “profesionistilor” si “alesilor” care actioneaza in numele si pentru binele lor, sa le ridice ode, statui, feude, subsidii grase si cate altele isi imagineaza “binemeritorii”. Imi cer scuze ca am vorbit la general despre cei cu care v-ati intovarasit un timp, Dumneavoastra fiind un adevarat profesionist, un om care isi asuma erorile, responsabilitatile si consecintele!
Cu siguranta ca raspunsul meu nu este nici complet si nici suficient.
Acum, doar atat am putut aloca timp pentru el.
Cu aleasa consideratie,
Alexandru Botu

A.S Stimate dle Botu, aluziile dvs critice nu au fost nici pe departe cele mai brutale, cele mai inelegante și chiar cele mai nedrepte care mi s-au făcut. Aș zice chiar, dimpotrivă. Tocmai de aceea am și reacționat. Apoi, am făcut-o reflectând în general la modul în care deciziile politice sunt criticate în lipsa tuturor datelor problemei și fără înțelegerea stării psihologice specifice decidentului. Acestea erau reflecții iar nu reacții.

Pe marginea ultimului dvs mesaj aș face doar observația că partidele politice sunt grupări de adeziune ale cetățenilor, indispensabile pentru ordonarea jocului politic și pe această cale, pentru eficientizarea lui. Membrii lor sunt chemați la dezbatere, decizie și acțiune informată și ele se organizează în acest sens. De aceea "interesele de partid" sunt "interesele cetățenilor" (cel puțin ale cetățenilor activi, angajați). Știu ce îmi veți spune. Că lucrurile în realitate nu stau așa. Că partidele au ajuns "grupări de lichele". Că sunt niște clanuri, triburi sau uniuni de triburi; niște bande care separă politica de societate și, prin intimidare, "mită socială" ori sisteme de "protecție feudală" (ca să nu spun mafiotă) îi țin pe foștii "cetățeni" deveniți "supuși" sau "neo-iobagi", în ignoranță și ascultare. Dacă nu apelând la forța brută atunci folosind dezinformarea și manipularea. Este adevărat. Aceasta nu este, însă, regula democrației ci boala democrației. Una dintre circumstanțele favorizante dacă nu chiar cauzele bolii stă în aceea că fugind de politică și, deci, neintrând în partide, cetățenii cumsecade au lăsat loc pentru intrarea lichelelor. Știu cât de greu este să fii un intelectual onest într-un partid de gangsteri și de miluiți dar mai ales știu cât de greu este să fii astfel atunci când foarte puțini din cei ca tine sunt acolo. Pentru reinventarea sau resuscitarea democrației trebuie făcute multe. Până se vor face cel mai elementar lucru este să intrăm în partide și să formăm partide pentru ca astfel, rămânând în afară, să nu ajungem dedesubtul lor.

Revenind, însă, la întrebarea mea de final, aceasta era sinceră și reală. Sunt sigur că undeva am greșit și vreau să aflu unde. Vă asigur că nu am intenționat niciodată altceva decât să fim parteneri loiali ai SUA. Descinderea dlui Biden la București a fost o palmă nemeritată pe obrazul acestei țări. Nu prin cuvinte ci prin modul în care au fost spuse și prin selecția auditoriului căruia i s-a adresat în direct. Să vorbești de cinste în fața unui popor (căci nu a vorbit cu poporul român ci în fața poporului român) căruia îi storc vlaga donatorii campaniilor tale electorale, este o insultă la adresa inteligenței accestuia și un abuz de ospitalitatea lui. Repet: mă simt profund vinovat de asta. Și vreau să aflu unde am greșit ca să pot să îi ajut pe cei care vor veni după noi, să nu mai facă aceeași greșeală. Evident că nu aveți destule informații spre a face o judecată completă și a conchide cu certitudine dar orice opinie onestă - pe această temă sau pe altele - care cel puțin mi-ar furniza material pentru reflecție, va fi mult apreciată de mine.

A.B Stimate Domnule Adrian Severin, urmare a celor scrise de Dumneavoastra incep sa ma conving ca am fost mai mult decat nedrept, adica chiar brutal, nimic nejustificand acest comportament. Nici chiar faptul ca afirmatiile Dumneavoastre despre ceea ce s-a petrecut la intalnirea si in cuvantarea Domnului Vicepresedinte american, destul de diplomatice fata de modul in care ar fi reactionat un om fara o instructie a dialogului civilizat m-au determinat sa cred ca ar fi fost oarecum circumstantiale, adica nu de nemultumire reala. Ori eu am considerat ca o pozitie aproape ofensatoare a Domnului Vicepresedinte trebuia sa determine o reactie pe masura in toata clasa politica, nu numai a unora care nu mai sunt "la butoane", dar mai ales a acelora care au aplaudat ca la un spectacol de teatru. Apoi, probabil ca si de data asta am gresit!, credeam cu naivitate ca nu mi se va imputa niciodata ca ma exprim "în lipsa tuturor datelor problemei și fără înțelegerea stării psihologice
specifice decidentului", deaorece socoteam ca decidentul ar trebui sa fie mereu interpelat pentru ceea ce decide ca reprezentant al ignorantului alegator, fara sa ii reproseze aproape insistent acestuia ignoranta.
De aceea, este foarte posibil ca Dumneavoastra sa relevati ceea ce eventual credeti ca ati gresit , nu in relatie cu atitudinea mea ci cu cele mentionate de mine, numai in masura in care Voda Cuza a
invatat ceva de la Mos Ion Roata. Pentru ca intre noi doi adevarata diferenta care nu umileste este asemanatoare aceleia care a fost intre acei doi oameni exponentiali ai neamului romanesc.
Despre partidele politice presupuneti ca eu am un punct de vedere format si il descrieti cu lux de amanunte. Cu certitudine ca n-as fi putut sa ma exprim atat de bine, dar spre deosebire de Dumneavoastra eu nu cred ca vinovati sunt cei onesti care nu inlatura lichelele din spatiul public, prin metode democratice, desigur, ci cei care nu creiaza instrumentele cu care lichelele si nonvalorile sa nu mai poata parveni si dispune. Adica, alesii si institutiile
fundamentale ale statului de drept. Fiecare sa-si faca treaba cum trebuie acolo unde este pus! Punct.
As vrea sa inchei acest mesaj cu recunoasterea ca ati facut deja, in comunicarea cu mine, mult mai mult decat m-am asteptat. Greseala mea a avut astfel o rasplata nebanuita care ar trebui sa conteze.
Cu toata consideratia,
Alexandru Botu

Un.P Domnule Severin, am sa incep prin a va spune ca am o nelamurire in ceea ce priveste niste oameni pe care in timp am invatat sa-i respect si pe care nu-i pot judeca, in lipsa unor date, dar ale caror actiuni lasa mari semne de intrebare.

1) Cum se face ca niciunul din faramatorii sistemului bancar romanesc n-a platit pentru jaful facut? Mai mult, parte din acestia s-au re/constituit sub Basescu in ceea ce numim Clubul Monaco--asta insemnand ca si-au inceput jaful pe timpul CDRului, l-au continuat sub PSD/Nastase si apoi cu si sub Basescu?
2) Cum se face ca acele contracte de privatizare care stipulau anumite clauze de continuitate a activitatii, numarului de angajati si investitiilor au putut fi pervertite asaincat pe locyul fostelor capacitati de productie acum avem mall-uri si bloace?
3) Cum se face ca s-a procedat la lichidarea industriei romanesti sub lozinca 'fiarelor vechi'?
4) Cum se face ca liderii politicii romanesti s-au zbatut dintotdeauna sa obtina libertatea de miscare a romanilor, fapt care a dus la reducerea capitalului uman? Erau redeventele parte din calcul? De ce se insista inca pe rununtarea la vize de catre americani? Cui serveste asta?
5) De ce nu se stie de ce s-a imprumutat Romania in 2009 si statisticile PNBului si altele de gen sunt atat de contestabile?
6) De ce Basescu a reusit sa transmita un mesaj mai pro-american desi pesedeul nu ratase ocazia sa taca si romanii erau alaturi de americani in Irak? Mai cu seama in fata unui om ca Bush II, care a eliminat totusi niste bariere pentru Romania...
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10151975089656116&set=a.375924531115.161919.7629206115&type=1&theater

Cred ca acest gen de intrebari e pe buzele multor romani care nu traiesc in universul imaginar dintre cele 2 palate bucurestene. Problema este ca in lipsa discutiilor se nasc tot felul de teorii conspirationiste, iar cei care vor sa faca ceva, oricat de ridicol/extremist ar parea in ochii cunoscatorului, sunt imediat bagati la izolator. Adica se intretine un mediu in care expicatiile sunt care mai de care mai fanteziste, iar actiunea e incremenita in proiect.

P.S. La acest timp, romanii inca emigreaza. Dupa atatia ani in afara Romaniei pot spune ca daca romanii ar fi dispusi sa faca in Romania o fractiune din cat li se cere afara, totul ar fi cu un ordin de magnitudine mai bine.

Adrian Severin Dle Prospectiv, acum sunt la Kiev în mijlocul unor "evenimente istorice", precum toată lumea prezentă aici le numește. O să vedem cât de istorice sunt dar cu certitudine sunt cronofage. Am mai corespondat astăzi pe FB dar numai printre picături. De aceea nu am cum să vă răspund acum dar o voi face pe măsură ce găsesc timpul necesar. Întrebările sunt importante și merită un răspuns serios elaborat. Așadar, pe curând.

C.G :))) Analiza dlui Severin este extrem de pertinenta si obiectiva, rationala si rece.
Este o descriere corecta si aproape de realitatea faptica (evident cu subiectivismul de rigoare)>
De la aceasta analiza extrem de buna (in opinia mea) s-a ajuns la intrebari si contra cu autorul materialului.
Ii impartasesc in totalitate intreaga analiza obiectiva si reala nu numai cu privire la aceasta situatie in care reprezentantul Inaltei Porti vine in tara si sfideaza, ci in general cu privire la comentariile pe care le face.
Dl Severin este, din cate stiu eu, singurul care a avut curajul sa spuna ca a vazut o lista.
Dupa ce a spus ca a vazut acea lista cariera politica a intrat intr-un con de umbra.
Acea lista nu numai ca exista, dar acea lista este cea care lucreaza acum in Romania precum un vierme in interiorul unui mar.
Toate raspunsurile la situatai actuala se gaseste in acea lista.
Tot ce s-a intamplat si acum cu aceasta vizita ridicola se fundamenteaza pe acea lista....

Un.P. E interesant cum la 'evenimente istorice' se apeleaza totusi la veteranii competenti. Asta dupa ce echipe intregi de pacalici in functii au bagat oishtea'n gard. Mult succes, domnule Adrian Severin! Toti avem nevoie de succes (evitarea conflictului), romani, europeni, americani etc.

C.G Conflictul va fi evitat in functie de ce vor americanii. Iar americanii au tot interesul sa destabilizeze aceasta zona pentru ca slabeste atat Rusia cat si EU. Asadar.....de ce ar opri aceasta situatie care le este de folos?

Un.P. Costel, americanii sunt(em) de mai multe feluri. Aripa asta belicoasa/neocon o credeam rapusa de esecurile aventurilor in Irak si Afganistan, numai ca se pare ca avem de-a face cu un organism cu mai multe vieti/transmutabil.

Ca si in Romania, unde lumea se concentreaza anti-Basescu in loc de anti-basism, in SUA concentrarea s-a facut pe indepartarea unor personaje in loc de a repudia ideologia asta paguboasa.

Sa revin la observatia ta. Da, cred ca neoconii, acesti razboinici de fotoliu, n-ar fi prea deranjati de conflict deshis. Numai ca ei sunt o minoritate, din care mai sper ca Obama si Kerry, macar, sa nu faca parte. Cat despre majoritatea americanilor ce pot sa spun decat ca sistemul aici opereaza cu mai multe majoritati, influentabile/schimbatoare la randul lor.

A.S Dle Prospectiv, Înainte de a răspunde întrebărilor dvs ar trebui să aduc unele mărturii impuse de o remarcă pe care ați făcut-o pe marginea eseului meu "Valoarea strategică a corupției în confruntările geo-politice". Atunci sugerați că, interesat fiind de planurile Occidentului (folosesc termenul acesta general doar pentru simplificarea expunerii) cu privire la "lichidarea muribundei URSS", nu am intuit că aceeași terapie va fi aplicată și României. Nu era cazul să intuiesc întrucât într-o formă sau alta mi s-a spus direct. Iar asta se întâmpla înainte ca evenimentele din 13-15 iunie 1990 (căci de data asta trebuie să spun și eu că înainte de invazia minierilor din 14 iunie a fost și ziua de 13 iunie) să scoată România complet de pe șine.

Cu prilejul discuțiilor purtate atunci și la care ajunsesem promovându-mă mai mult singur (căci nu făceam parte din nici un "plan" pre-revoluționar) am fost întrebat cum poate fi adusă în fruntea statului o altă persoană decât Ion Iliescu. Am răspuns că, indiferent de ceea ce s-ar crede despre Ion Iliescu și indiferent care ar fi calitățile sau defectele lui, susținerea populară de care se bucură este atât de mare încât nu are cum să nu câștige președinția României la alegerile care urmau să aibă loc în mai. Am adăugat că unul dintre atuurile lui este acela că va face ca reforma de sistem să nu treacă prin perioada de teroare care de regulă însoțește revoluțiile.

Mi s-a răspuns că în aceste condiții, chiar dacă în mai va fi ales (conversația avea loc prin martie sau aprilie) tot va fi dat jos, "întrucât americanii nu au încredere în el". (Conversația aceasta a avut loc în Italia dar într-o alta, purtată la Washington, cam în aceeași perioadă, la întrebarea mea "De ce vă dispalce (dislike) dl Iliescu?", dl James Schllesinger mi-a răspuns: "Nu am spus că ne displace! Am spus că nu ne place!") Din acest punct nu era greu să îți imaginezi cum se va proceda. Așadar, am fost avertizat.

De aici s-a născut pentru noi ca români o dilemă (de care, în funcție de nivelul informației, unii au fost conștienți iar alții nu dar pe care mai toți au intuit-o): să afirmăm independența și demnitatea noastră națională punând în fruntea statului pe cel pe care în vrem noi sau să câștigăm încrederea și să obținem protecția Occidentului euro-atlantic punând în fruntea statului o persoană care să îi garanteze evoluția noastră pe linia edificării unei anumite arhitecturi de securitate în Europa centrală și orientală, dorite de el? Pentru noi dilema a fost cu atât mai dramatică cu cât, după căderea "Cortinei de fier", Occidentul se arătase interesat și dispus să accepte în familia sa numai țările membre ale Grupului de la Vișegrad. (Despre motivele acestei decizii am mai scris și nu este timpul acum să intrăm în analiza lor.)

Evident că dl Iliescu a ales prima variantă a alternativei. În consecință, aproape toată istoria mandatelor sale a fost o alergare după "încrederea occidentală"; într-o expresie din altă epocă, "după firmanului Înaltei Porți". Obținerea încrederii occidentale, atâta cât a fost, în atari condții a implicat costuri. Costuri plătite - cum ar fi putut altfel - de România. Pornind de aici trebuie încercat răspunsul la întrebarea dramatică dacă Ion Iliescu a fost "șansa" sau "blestemul" României post-totalitare. Nu am avut teroare am avut corupție și corupția ne-a transformat, în cele din urmă, într-o economie de sucursale, o societate fără elite sau cu o pseudo-elită imorală și în final într-o cvasi-colonie.

Nu am cum intra acum nici în acest subiect. Multe dintre nedumeririle dvs își găsesc, însă, dezlegarea în acest punct de plecare. La nivelul marilor reforme care au populat vidul de ordine subsecvent dispariției sistemului totalitar de tip comunist, s-a procedat cât se poate de corect. (Sunt controverse, desigur, se poate discuta mult, se poate spune că unele reglementări ar fi trebuit altfel adoptate, că ar fi existat și soluții tehnice mai bune dar oricum nu aici se găsește explicația dezastrului care a urmat.) Aceste reglementări au inclus, însă, și prevederi riscante, necesare spre a convinge de sinceritatea intențiilor noastre. (Exigențe pe care conducătorii Grupului de la Vișegrad nu le-au avut de observat.)

Asemenea prevederi au făcut obiectul marilor dispute din anii 1990-1991 dintre grupul "reformatorilor romantici" adunat în spatele imaginii carismatice a lui Petre Roman și cel al "conservatorilor pragmatici" strânși sub umbrela protectoare a lui Ion Iliescu. Cei dintâi am fost convinși că vom putea ține evoluțiile sub control și că avem o plasă de siguranță. Cei din urmă ne-au considerat "aventurieri". (Acesta a fost chiar epitetul pe care mi l-a aplicat dl Iliescu atunci.) Pe teren diferența a făcut-o, în cele din urmă CORUPȚIA.

Mă opresc aici adăugând doar atât: principala sursă a acesteia nu a fost în România (deși sunt convins că noi purtăm principla răspundere și nu este cazul să o transferăm altora) ci în afara României. Iar plasa noastră de siguranță s-a rupt din cauza dezbinării noastre lăuntrice

; întrucât ne-a preocupat mai mult puterea personală sau îmbogățirea rapidă, iar nu destinul familiei noastre

naționale și cu atât mai puțin al familiei europene.
Mă opresc aici căci alte treburi mă reclamă. Voi reveni.

A.S Mai fac o paranteză necesară inspirată de una dintre intervențiile dlui Costel Gâlcă. Este vorba despre aceea care evocă episodul intrat în conștiința publică sub numele de "Lista lui Severin".

Este obligatoriu să îl citez pe dl Gâlcă, cu mențiunea că până acum nu am mai auzit pe nimeni să descrie în spațiul public situația cu atâta exactitate: "Acea lista nu numai ca exista, dar acea lista este cea care lucreaza acum in Romania precum un vierme in interiorul unui mar. Toate raspunsurile la situatia actuala se gaseste in acea lista. Tot ce s-a intamplat si acum cu aceasta vizita ridicola (a dlui Biden - nn) se fundamenteaza pe acea lista...." Absolut exact.

În 1997, fiind vice-prim ministru, ministru de externe și cel mai important reprezentant politic al USD în guvernul de coaliție condus de Victor Ciorbea, am avut în mod firesc acces la anumite informații care, coroborate cu propriile mele observații și intuiții mi-au creat convingerea că, după plecarea lui Ion Iliescu (puteți schimba substantivul "plecarea" cu "schimbarea", "înlocuirea", "înlăturarea", dacă doriți) de la conducerea României unele dintre puterile euro-atlantice (din motive, mai mult sau mai puțin binecuvântate, pe care le puteam bănui) își pierduseră încrederea în capacitatea românilor de a-și alege liber conducătorii și de a se autoguverna, preferând să propulseze în fruntea statului un fel de "guvernatori" desemnați de către ei.

Președintele Emil Constantinescu a fost un om agreat și dorit de Occident dar el fusese ales de români. Mai mult, după alegere s-a comportat ca un Președinte român; pro-occidental, fără îndoială, dar român. Domnia sa s-a considerat și s-a comportat ca un aliat (de facto până la a fi de jure) al SUA și al UE iar nu ca un mandatar al acestora. Or, aceasta, împreună cu sfiala sa în a impune anumite linii de conduită unui popor ușor de guvernat dar greu de disciplinat, care acceptă repede pentru că nu respectă niciodată, i-au adus "mazilirea". "Sistemul" despre care spunea că l-a învins nu a fost, cum facil au crezut unii, aparatul vechilor servicii secrete comuniste, ci acela al "monstroasei coaliții" dintre "boierimea pământeană" și "principii fanarioți" pusă la dispoziția "sultanilor euro-atlantici". Aceștia din urmă aflați, la timpul respectiv, într-o "antantă cordială" desăvârșită cu "a treia Romă" - Moscova.

Trebuie să menționez că în 1997, chiar dacă și atunci conducerea Guvernului român mai făcea demonstrații de servilism, miniștrii nu erau încă chemați pentru instructaj la Ambasada americană și nu luau lecții de dictare la Bruxelles. Dimpotrivă.

Dau numai două exemple. Astfel, mi-l aduc aminte pe ambasadorul american Alfred Moses care, după ce desfășurase o foarte delicată misiune de bune oficii în favoarea României, intrând în biroul meu mi-a spus râzând: "Dle ministru, am venit să vă raportez rezultatul misiunii. Nu credeam că voi ajunge vreodată să dau raport unui ministru român." Evident că nici atunci elefantul și șoricelul nu erau egali. Elefantul nu se purta, însă, ca un măgar (înțelegeți, desigur, aluzia la semnele principalelor partide americane) și îl respecta pe șoricel întrucât știa că acesta are abilitatea de a i se urca pe trompă și a-i afecta creierul; iar șoarecele, nefiind beat, nu umbla după pisică să o violeze.

Un alt exemplu datează de la sărbătoarea națională a SUA din 1997, cu numai câteva zile înainte de vizita Președintelui Bill Clinton la București, după ce intrarea României în NATO ne fusese refuzată. În compensație, dl Clinton îl invitase pe Emil Constantinescu să facă o vizită la Washington; visul tuturor principilor români moderni. În numele guvernului am refuzat "onoarea" cu mențiunea că dacă șeful administrației americane vrea să sărute obrazul pălmuit este binevenit să o facă la București. Și Clinton a venit; iar de ziua națională, în frumosul parc al reședinței ambasadorului american din Șoseaua Kiseleff, un înalat diplomat american m-a prezentat unui membru al suitei prezidențiale sosit în avans, cu cuvintele: "Vino să ți-l prezint pe cel care l-a obligat pe Președintele Clinton să vină la București!"

De așa vremi se-nvredniciră... Aici nu este vorba nici despre tupeu nici despre umilință ci despre demnitatea care naște respect; chiar dacă nu neapărat și simpatie.

Revenind la listă, declarația mea publică nu a fost în nici un fel o gafă sau expresia unei conspirații ratate ci un sacrificiu asumat și calculat. Ceea ce este totdeauna greu să calculezi în avans sunt trădarea și efectele lașității. De aceea calculul meu s-a dovedit greșit.

Acțiunea mea a fost menită să mobilizeze rezistența românească, la nivel de elită și de masă deopotrivă, spre a evita exact ceea ce s-a întâmplat de la "(pseudo)revoluția portocalie" românească din 2004 încoace. Dacă totdeauna era (și este) bine și de dorit ca liderii preferați de români să fie credibili și simpatizați și în străinătate, după 2004 accesul la conducerea României a depins mai mult de acceptarea externă decât de simpatia și încrederea interne. În 2012 a devenit evident că susținerea populară pentru șeful statului român este doar o condiție favorizantă dar nu și obligatorie. Dacă se poate, bine; dacă nu, nu este necesar.

Singurul rezultat pozitiv al sacrificiului meu de atunci a fost amânarea deznodământului. Pe acest fond a fost favorizată, probabil, și revenirea lui Ion Iliescu în anul 2000.

Culmea este că, în loc ca gestul meu să trezească măcar respect printre români (mai ales acum, după ce a fost confirmat de viață), manipularea a fost atât de profesionist operată încât în subconștientul celor mai mulți a rămas puternic înrădăcinată ideea că eu am făcut atunci ceva rău dând pe față secretul lui Polichinelle.

La urma urmei de ce mă plâng? Și Prometeu a fost înlănțuit pe o stâncă pentru a fi divulgat

Un.P Domnule Severin, o sa-l intreb pe Google despre aceasta lista omonima.

Remarc, nu tocmai la intamplare, ca aveti nerv, ori cu asta nu numai te nasti, dar il si formezi/exersezi. Ori, din 1989 pana in 1997, n-ar fi fost timp suficient dezvoltarii unui politician cu nerv--aceasta dezvoltare trebuia sa fi inceput si manifestat chiar inainte de 1990. Spun asta pentru a relua si o idee mai veche a mea; cea mai mare pacoste in viatza unei tzari este discontinuitatea/revolutia.

Acum, vad ca fiecare ciclu electoral incearca, si reuseste, sa coboare media de varsta a protagonistilor, ca si cum ne-am fi imbarcat intr-o revolutie perpetua. Mai mult, s-aude dintr-un colt de seama al pesedeului ca varsta frageda ar fi un criteriu de selectie/valoare etc.

Romanul nu-i neaparat mai prejos, dar jocul cu resetul il tine jos.

Ficatul e organul cu capacitatea cea mai mare de regenerare, numai ca remediul este... amar. Pelin beau, pelin mananc, seara pe pelin ma culc!

Un. P Re: Lista spionilor

Interviul din 'Azi', aparut luni 22 septembrie 1999(?), e de negasit. Am gasit urmatoarea emisiune la Tuca. De Caramitru, omul poitic, numai de bine. De CTP am aflat din wikileaks.

Cred ca cineva pe care-l/i credeati aproape a/u ezitat/i/le-a fost schimbata directia, desigur ca din ultra-ratiuni de 'stat', iar de altii nu stiati ca trebuiau adaugati pe lista decat dupa lansarea ideii, bag eu de seama cel putin presciente, ca structurile de putere din Romania erau penetrate.

http://www.mariustuca.ro/.../lista-spioni-adrian-severin...

Acum, penetrarile astea sunt un fapt divers cam peste tot; formele lor ong-iste au fost discutate in sensul acesta recent de prospectivul Mircea Platon. Declasificarea documentelor secrete americane din perioada Razboiului Rece arata ca pana si ARTA era bine mersi vector de agentie. Dar romanii nu vroiau nici in 1999, ca si in 1989 sau 2014 dealtfel, sa admita cum functioneaza lumea. Cred ca ideea-apel lansata de Adrian Severin era aceea de solidarizare din interior, ca reactie fireasca la actiunea tot fireasca a dusmanilor si prietenilor (pentru prieteni, vezi dezvaluirile aluia cu zapada de s-a dus la Moscova).
___________________________
http://www.mariustuca.ro/search/severin-lista.html
La alta emisiune cu Tuca vad ca CTP, Tanase si Cristoiu au discutat Lista Severin. Nu stiu cum ii priveau romanii pe acestia in 1999, dar acum apele s-au mai limpezit.

S.D Imi vine greu sa urmaresc in liniste emisiunea in care Adrian Severin este tratat atat de putin profesional si cu atata dusmanie si neincredere. In schimb, presedintele Constantinescu nu cred ca ar fi putut sa-si doreasca un aparator mai bun decat Tismaneanu care ii reprosa starea de manie din declaratiile sale belicoase la adresa occidentului care ne oferea conditii suboptimale de evolutie pe diverse piete financiare. In optica profesorului VT a ramas sfanta ideea ca daca doresti cu ardoare integrarea vestica trebuie sa taci, sa inghiti si sa aplauzi.

C.G pai VT a fost si este un soldat in armata altui stat ( doar intuiesc nu stiu). In pus VT are mari probleme la capitolul sanatate intelectuala:)))Soldații se muta in functie de linia frontului:))

C.G Dl Severin multumesc foarte mult pentru cele scrise atat de sincer si coerent. Din păcate a fost probabil ultima batalie pentru demnitate.
Ati rămas acelasi luptator pt cauza romana ( pierduta sau vanduta de altii pentru care coloana vertebrală este doar un cuvant de dictionar).

Henrieta Szabo Este clar ca referirea d-lui A, Severin la celebra '"lista" a fost un sacrificiu asumat si calculat. In schimb minciuna, tradarile. lasitatea si ipocrizia nu au fost prevazute de un om politic

onest. Dupa demisia" fortata" a ministrului de externe Adrian Severin din decembrie 1997, a carei cauze trebuie cautate in aducerea in atentie a listei care ar fi putut crea un deranj foarte mare in societatea romaneasca, domnul Gabriel Andreescu fondator in 1994 impreuna cu d-na Renate Weber a Institutului de Studii Internationale a redactat la vremea aceea un comunicat de presa care a fost trimis agentiilor de stiri dar mai ales ambasadelor - varianta engleza Acel comunicat a fost singurul document care sintetiza pentru opinia publica si descria evenimentele petrecute. pana la aparitia in anul 2000 la editura Polirom a cartii "Locurile in care se construieste Europa" - Adrian Severin in dialog cu Gabriel Andreescu. Continutul acelui comunicat de presa este relevant pentru felul in care s-au desfasurat evenimentele,implicatiile si persoanele care au gestionat atunci acel eveniment, cu atat mai mult ca este un document prea putin cunoscut, de care astazi se lovesc poate doar curiosii sau cercetatorii. Voi reda textul Comunicatului de presa publicat de Institutul de Studii Internationale.

H.S COMUNICAT DE PRESA: In legatura cu demisia ministrului Afacerilo Externe, Adrian Severin, Centrul de Studii Internationale doreste sa faca urmatoarele observatii 1 Stabilitatea in domeniul politicii externe este un aspect fundamental al relatiilor bilaterale si multilaterale ale unei tari, un factor esential al credibilitatii sale. Continuitatea este cu atat mai necesara in contextul proceselor rapide de reconstructie a structurilor regionale si subregionale, cum ar fi extinderea NATO si a UE in regiunile aflate anterior sub influenta sovietica. Iata de ce demisia ministrului Afacerilor Externe ar putea genera un sentiment de nesiguranta in relatiile Romaniei cu partenerii ei si ar putea afecta proiecte care au fost initiate. 2. Demisia ministrului Afacerilor Externe, A. Severin, a fost rezultatul sedintei CSAT conduse de presedinte. Comunicatul CSAT afirma;" S-au confirmat in acest mod o serie de fenomene semnalate de materialele comunicate de SRI, SIE si domnul Severin Este vorba de actiuni de compromitere a institutiilor democratice ale Romaniei, cu deosebire a Parlamentului, Presedintiei si Guvernului, precum si a personalitatilor politice, de incercarea de a sumina autoritatea institutiilor fundamentale ale statului - Armata , Biserica , alte institutii care apara ordinea de drept, de incercari de tensionare a relatiilor sociale, interetnice si confesionale, menite sa creeze Romaniei o proasta reputatie internationala; de difuzare de informatii false in legatura cu oamenii politici pentru compromiterea lor. Comunicatul CSAT confirma ca la baza declaratiilor lui Adrian Severin au stat fapte care reprezinta un pericol pentru regimul democratic din Romania. Este de aceea cel putin surprinzator ca CSAT a cerut ca A Severin sa-si asume respinsabilitatea politica a situatiei pe care a creat-o . 3 Demisia lui A Severin a fost o consecinta a presiunii exercitate de CSAT, care nu s-a oprit la evaluarea adevarului declaratiilor d-lui Severin sau a impactului lor asupra sigurantei nationale - care sunt componentele sale constitutionale - dar si-a asumat de asemenea un gest politic echivalent cu demiterea ministrului Afacerilor Externe. Procedand in acest fel CSAT a actionat ca un guvern paralel, guvernului numit pe baze constitutionale. Astfel de actiuni sunt posibile datorita unor deficiente constitutionale si a legii proprii de organizare si functiionare. Este semnificativ sa se noteze ca directorii SRI si SIE au avut un rol decisiv in decizia CSAT -si ca aceasta s-a intamplat in conditiile unei hotarari luate de un numar mic de membrii ai CSAT. 4 Recenta demisie a lui A Severin este fara indoiala si efectul presiunii exercitata de presa asupra guvernului Ciorbea si asupra Presedintiei. Aceasta presiune nu a fost motivata in nici un fel de eventualele acte ilegale sau de lipsa de competenta a ministrului, ci mai curand datorita diferentelor de opinii asupra a ceea ce ar trebui facut in domeniul politicii externe a Romaniei. Libertatea presei este cu siguranta o institutie fundamentala a democratiei si ca atare o valoare ce nu poate fi pusa in discutie. Dar, acceptandu-se ca politica externa aRomaniei sa fie facuta de presa, se introduce o confuzie periculoasa aratand neintelegerea logicii unui sistem democratic. 5 Centrul de Studii Internationale gaseste ca este absolut necesar ca inlocuirea Ministrului Afacerilor Externe sa nu devina un factor negativ pentru pozitia Romaniei in raport cu procesele de integrare. Este ca urmare esential ca noul ministru sa obtina sprijinul politic si resursele de expertize necesare pentru o definire competenta a politicii externe a Romaniei. Centrul de Studii Internationale 24.decembrie 1997.

A.S Un Prospecitv întreabă: "Cum se face ca niciunul din faramatorii sistemului bancar romanesc n-au platit pentru jaful facut? Mai mult, parte din acestia s-au re/constituit sub Basescu in ceea ce numim Clubul Monaco--asta insemnand ca si-au inceput jaful pe timpul CDRului, l-au continuat sub PSD/Nastase si apoi cu si sub Basescu?"

Mi-e teamă că la această întrebare nu am un răspuns complet. Fapt este că în 1990 am declarat că reforma pieței financiare va avea prioritate în România, considerându-o ca un pivot pentru transformarea unei economii de comandă într-o economie de piață. Această declarație, făcută, printre altele, într-o vizită la Londra de la sfârșitul lui 1990 când, după mineriada din iunie a aceluiași an, România era izolată pe plan internațional iar eu fusesem indicat ca singurul ministru român frecventabil, a fost foarte bine primită. Curând după aceea, împreună cu Mugur Isărescu, am promovat legea pieței financiare și legea Băncii Naționale, care au fost cotate de experții FMI și UE ca fiind cele mai bune de acest tip din toate statele post-comuniste. Ele veneau în continuarea legii 15/1990 privind așezarea unităților economice de stat pe baze comerciale, lege care sintetiza concepția mea despre reforma economică.

Nici una din aceste legi nu a fost pusă în discuție ulterior adoptării. Din câte știu eu, odată adoptate, nici una dintre ele nu a fost criticată sau nu s-a dovedit a fi greșită. Evient, de-a lungul anilor unele prevederi au fost dezvoltate în timp ce altele au devenit caduce dar nimeni nu a spus că nu a găsit în ele suficiente soluții la problemele cu care s-a confruntat sau că s-a izbit de ele în realizarea progresului dorit. Problema a fost că unele mecanisme nu au fost aplicate dar la aceasta voi reveni ulterior.

Legile singure nu rezolvă, însă, nimic. În aplicarea acelor legi trebuiau definite politici. Or, definirea politicilor este una din marile vulnerabilități ale guvernelor și partidelor României. Aceasta și corupția - respectiv tendința permanentă de a devia de la regulă, în numele unei "flexibilități" adesea salvatoare dar pe termen lung sinucigașă.

Cu privire la bănci, linia politică stabilită în acele zile a fost că nu putem privatiza toate băncile întrucât statul va avea nevoie și de bănci cu capital național românesc. Pe de altă parte, am stabilit că ori de câte ori va acționa ca agent economic, statul nu va folosi activele sale (inclusiv băncile) ca instrument al politicilor macro-economice (protecție socială, locuri de muncă, dezvoltare teritorială). De aceea, am și decis ca Banca Națională a României, ca bancă centrală responsabilă pentru politicile de emisiune și de credit, să nu fie subordonată Guvernului - acesta din urmă responsabil pentru politicile comercială, economică, fiscală și bugetară (alături de cea socială, evident).

Când spun "s-a stabilit" sau "am decis" nu am în vedere, în afară de ceea ce scrie în legi, nici o decizie politică formală. Prins în lupte politice cu adversarii din afară și dinăutru, partidul de guvernământ de atunci (FSN) nu avea timp de asemenea "subtilități", lăsându-le în totalitate în seama guvernului și acceptând orice decizie a acestuia în măsura în care nu stârnea emoție, nedumerire sau contestare populară, impunându-i efortul de a explica sau apăra ceva. Cât privește guvernul, sub presiunea urgențelor lăsa problemele importante în seama liderilor săi politici, printre care mă insinuasem și eu. Propunerile mele erau considerate acceptate dacă nu se ivea vreo opoziție explicită la ele sau dacă, urmare a rezistenței mele, discuția se termina fără o concluzie clară de respingere. În asemenea condiții - pe care eu unul, ca și grupul celor care împărtășeau aceleași idei, lipsiți de susținere sau de putere politică suficientă, le-am acceptat - memoria instituțională s-a stins odată cu plecarea de la guvernare. Erau, ca să zic așa, hotărâri personale care se puneau mai mult sau mai puțin în aplicare atâta timp cât persoana decidentului rămânea în funcție și nu se izbea de o opoziție întrecându-i puterile. După aceea totul repornea de la zero.

Am fost conștient de risc, am avertizat în legătură cu el dar nu am avut forța de a mă opune. Am sperat, doar, că vom rămâne la putere până vom trece de punctul ireversibilității. Nu a fost să fie.

A.S Revenind la bănci, ele s-au găsit, imediat după oficializarea reformei care le privea, sub două tipuri de presiuni. O presiune internă și una externă. Presiunea internă a venit inițial din partea Guvernelor românești speriate de neliniștea socială apărută pe fondul și în contextul tranziției. Acestea au cerut băncilor să finanțeze proiecte nejustificate sub aspect economic pentru ca astfel să fie evitat falimentul unor industrii inapte sau despre care se credea că sunt inapte a se adapta exigențelor pieții. Presiunea externă a fost în sensul privatizării totale a sistemului bancar pe cât posibil prin lichidare, adică prin falimentarea lui. Între aceste două presiuni și-a găsit un loc ideal corupția, respectiv cei care aveau să devină îmbogățiții tranziției prin transformarea capitalului lor de relații publice în capital financiar privat.

Banca Națională a rezistat cât a putut acestor presiuni. Când nu s-a mai putut s-a alergat după sprijin extern. Eu însumi am făcut acest lucru în 1993 sau 1994 când, călătorind în SUA împreună cu Petre Roman și Victor Boștinaru, am alertat Congresul, administrația și alți interlocutori de acolo asupra pericolului ca așa-zisul "patrulater roșu" care guverna România în acel moment să abolească autonomia băncii centrale și să pună sistemul bancar a plăti pentru susținerea unor politici de restaurație populistă. Eram convins atunci - cum sunt și acum - că populismul este o boală a democrației care, în cele din urmă, duce la dictatură.

Atunci intervenția americană a salvat Banca Națională și conducerea ei. Și așa a rămas, căci după aceea BNR a fost mereu instituția românească cea mai apreciată și susținută în străinătate. Lucrul nu a fost, însă, pe gratis. Ca și doctorul Faust, banca și-a recâștigat virilitatea dar și-a pierdut sufletul, adică identitatea națională militantă. Prin acțiunile ei economia românească s-a stabilizat și a crescut, dar beneficiile acestei creșteri s-au dus în mare parte la alții care au devenit titularii puterii economice românești. Nu aceasta a fost intenția dar acesta a fost rezultatul.

Nu știu dacă am răspuns la întrebare dar mai ales nu știu dacă întrebarea este corect pusă. De asemenea, nu sunt convins că eu sunt cel mai în cunoștință de cauză spre a-i răspunde. De aceea îmi cer scuze dacă prin cele afirmate de mine am neîndreptățit pe cineva. Nu dețin toate informațiile. Oricum procesul a fost mai complicat.

În orice caz, ceea ce cred este că "jaful" nu a început din perioada guvernării CDR. Atunci zăgazul privatizărilor demagogice s-a rupt dar falimentarea băncilor românești sau denaționalizarea (mai degrabă decât privatizarea) capitalului bancar românesc a început
încă din timpul Guvernului Stolojan, datând din aceeași perioadă cu scindarea FSN.

În al doilea rând, falimentarea respectivă a avut cauze complexe, ea neputând fi pusă doar în sarcina câtorva plutocrați români de dată recentă. Mulți au contribuit la falimentare cu bună credință și fără să profite de pe urma ei. Probabil că aceștia ar fi trebuit să își dea seama unde se va ajunge și ar fi trebuit să reziste cu orice preț. Nu putem sancționa, însă, lipsa de eroism.

În al treilea rând, marii beneficiari ai dispariției (poate că acesta este un termen mai corect) sistemului bancar românesc nu au fost membrii așa-zisului "Club de la Monaco" (aceștia s-au lins doar pe degete) ci reprezentanții plutocrației globale. Cu cât România și, mai ales, obținerea și păstrarea puterii politice în România au devenit mai dependente de factorii externi (culmea fiind atinsă în epoca Băsescu), cu atât mai mult acest proces de dispariție s-a accelerat iar perpetuatorii lui de nivel operativ au devenit mai imuni la sancțiune. De observat că privatizarea băncilor și afacerile colaterale făcute în umbra acesteia nu au prea atras atenția DNA. Una este însușirea necuvenită a unui bideu sau a unor termopane și alta cea a unei bănci. Prima este o hoție; cea de a doua o inginerie financiară. Valoarea celei dintâi este o pagubă; a celei din urmă o statistică. Astfel s-a trecut de la o guvernare la alta până când nu a mai fost nimic de "fărâmat".

Un.P As vrea sa fac o precizare. Lista intrebarilor incepe cu situatia bancilor deoarece in cadrul unui proiect de cateva luni despre avantajele si dezavantajele de/cuplarilor, la care conlucrez cu Smaranda Dobrescu, am ajuns analitic la punctul in care totul se face si desface dela in/existenta unui sector financiar suveran in Romania.

A stabili traseul desuveranizarii acestui sector, inclusiv prin intelegerea mecanicii destructurarii/falimentarii fara reprecusiuni, poate informa pe cei ca noi in ce si cum se poate face mai departe.

Domnule Severin, cred ca va dati seama ca daca nu (va) veti scrie istoria, Volodyia dela landul Mariei o va face. Asta-i valabil pentru toti cei care mai sunt in viata. In cazul dvs., nu-i doar un exercitiu academic. De Gaulle sau Xiaoping au revenit GLORIOS in politica la varste mai avansate decat dvs. Succes si spor!

A.S Un Prospectiv mă întreabă: "Cum se face ca acele contracte de privatizare care stipulau anumite clauze de continuitate a activitatii, numarului de angajati si investitiilor au putut fi pervertite asa incat pe locul fostelor capacitati de productie acum avem mall-uri si bloace?"

În 1991, lucrând, în calitate de ministru al reformei, împreună cu experți străini și români la proiectul legii privatizării, am susținut și introdus în legislație două principii esențiale și anume: principiul că trebuie ca transferul avuției publice în sectorul privat să creeze și capital privat românesc (de aici a venit, bună sau rea, ideea "privatizării de masă"); principiul că anumite active strategice trebuie să fie privatizate în așa fel încât statul să păstreze un drept de control asupra administrării lor.

În completarea și aplicarea respectivei legislații am mai elaborat și un document privind strategia reformei de structură a economiei românești. Acest document, aproape complet necunoscut și cu totul neaplicat, a fost redactat de mine și de unii dintre colaboratorii mei din Consiliul pentru reformă, pe care îl conduceam, după ce încercările de a obține o viziune coerentă din partea experților consacrați nu au dus nicăieri. Aceștia erau foarte sofisticați în diagnoză și în formularea unor terapii micro-manageriale dar se blocau atunci când trebuiau să afirme cu subiect și predicat că dezvoltarea unei anumite ramuri trebuie inhibată, că dezvoltarea alteia trebuie stimulată, că imaginea de ansamblu a economiei românești trebuie să fie una anume sau că domeniile strategice în care statul trebuie să își păstreze dreptul de decizie de ultimă instanță sunt cutare sau cutare. Sunt convins că nu incompetența profesională explică o atare neputință ci timiditatea politică. A măsura e una, a tăia e alta; a analiza e una, a decide e alta.

Ceea ce a fost cu totul aberant, însă, a fost faptul că gelozia celor care nu aveau capacitatea și curajul de a decide, au ucis prin tăcere acel document. De câte ori l-am recitit după aceea, am constat că fusese valabil și că, pentru o vreme, mai era actual. Cu trecerea timpului, însă, pe măsură ce economia românească devenea o economie de sucursale aparținând corporațiilor străine, documentul devenea tot mai desuet. De asemenea, dacă legea privatizării includea o procedură specială pentru a se lua decizia înstrăinării pachetului de control la societățile comerciale strategice, acele prevederi nu s-au aplicat niciodată. Ele au fost înlocuite, de la caz la caz, prin hotărâri de guvern sau legi cu dedicație care, dincolo de suspiciunea de corupție, reflectă incapacitatea de a rezista presiunilor politice externe.

Când, în 1992, am devenit Președinte al Agenției Naționale de Privatizare, am susținut un al treilea principiu, pe care am început să îl aplic și să îl testez în procesul "privatizărilor-pilot". Este vorba despre principiul potrivit căruia în acțiunea de privatizare nu prețul obținut de stat era lucrul cel mai important ci angajamentul cumpărătorului de a păstra profilul societății cumpărate, a face investiții, a garanta accesul la tehnologii noi și la piețele externe, a aplica programe sociale.

Ulterior am propus ca după transferul acțiunilor statului către fondurile de investiții private (Fondurile Proprietății Private) și de stat (Fondul Proprietății de Stat) create prin legea privatizării, Agenția Națională de Privatizare să rămână a funcționa cu două atribuții principale (alături de altele): urmărirea executării corecte a contractelor de privatizare astfel încât interesul public legat de respectarea clauzelor lor să fie protejat; determinarea intereselor strategice care să justifice păstrarea pachetelor de control de către stat, respectiv fundamentarea autorizației pentru înstrăinarea pachetului de control al statului. Propunerea trebuia să se materializeze într-un act normativ care, fără, îndoială, ar fi împiedicat arbitrariul iresponsabil și corupția care au urmat. Ea nu a fost acceptată, însă, întrucât nici în țară nici în afară asemenea obstacole în calea îmbogățirii mai mult sau mai puțin licite a unor persoane private nu au fost agreate.

Consecințele utlime au fost cele relevate chiar de întrebare. Unități industriale cu valoare strategică au fost cumpărate doar spre a fi lichidate și revândute ca fier vechi sau ca terenuri folosite în scopuri voluptorii ori în operațiuni de speculație imobiliară. În cazurile mai fericite acestea au fost transformate în filiale sau sucursale ale unor societăți străine (uneori cu capital de stat), fiind adesea exploatate pentru compensarea deficitului de rentabilitate al acestora.

Astăzi se poate spune că economia românească este în creștere. De ce nu o simt, însă, românii? Foarte simplu. Pentru că titularul puterii economice nu este român. Și nici aceasta nu ar fi o problemă dacă nimeni nu ar practica "naționalismul economic"; dacă competiția economică ar avea loc doar între agenții privați iar nu și între națiuni.

Câtă vreme economia românească s-a dizolvat în economia globală, în timp ce alte economii și-au păstrat identitatea națională, securitatea economică a românilor este în pericol.

În ciuda măsurilor de precauție pe care le-am propus și de care am vorbit înainte, nici eu nu am fost conștient la început că lucrurile vor merge pe un asemenea drum. Mărturisesc că în anii 90 am crezut în sinceritatea celor care vorbeau de construcția unei ordini globale echitabile. Astăzi mi-am pierdut aceste iluzii. Ținta ar trebui să rămână aceeași dar deplasarea către ea trebuie să fie mult mai prudentă. Din păcate nu cred că mai avem mijloace pentru a trece măsurile prudențiale de la nivelul teoriei la cel al practicii.

A.B Foarte interesante raspunsurile Domnului Adrian Severin la chestiunile ridicate. Dar ce este mai important este ca se pot pune intrebari la care se pot obtine astfel de raspunsuri. Spun acest lucru pentru ca stiu ca multi se tem sa puna intrebari pentru a nu primi raspunsuri care sa-i dezamageasca. Sau raspunsuri care sa nu nasca alte intrebari, ceea ce ar fi absurd intr-un grup prospectiv.

A.B Pe linia celor de mai sus as indrazi sa pun si eu doua intrebari Domnului Adrian Severin si anume (plecand de la realitatea ca pana acum, in multe chestiuni importante, strategice am pierdut):
Intrebarea 1. Ce n-am pierdut, totusi, esentialmente pana acum? si Intrebarea 2. Ce riscam sa pierdem in continuare si pe mana cui?

A.S Dle Botu, voi încerca să răspund interesantelor dvs întrebări. Vă rog doar să îngăduiți o anumită amânare, necesară spre a termina răspunsurile puse anterior de "Un Prospectiv"; ceea ce fac, de altfel, printre picături.

A.S Un Prospectiv mă întreabă: "Cum se face ca s-a procedat la lichidarea industriei romanesti sub lozinca 'fiarelor vechi'?"

Expresia "economia românească este un morman de fiare vechi" i-a aparținut lui Petre Roman și la data lansării ei (1990) nu am crezut că este atât de neinspirată precum s-a dovedit a fi ulterior. Ea nu a fost niciodată un "program politic" ci o metaforă. Nu m-am așteptat că această metaforă va trezi asemenea profunde și durabile resentimente.

I. Nu trebuie uitat că această zicere de tristă amintire a fost formulată imediat după căderea regimului ceaușist. Pronunțându-o, dl Roman a vrut să marcheze diferența profundă dintre ceea ce a fost și ceea ce urma să fie. Era și aceasta o mărturie a faptului că ne aflam într-un ev revoluționar.

Prin cuvântul "morman", legat de "economia românească", se sugera că aceasta din urmă fusese edificată de manieră voluntaristă, fără a se ține seama de logica pieței. Întrucât structura economiei românești nu răspundea unor nevoi obiective definite liber pe o piață deschisă, ea apărea ca o alcătuire amorfă de elemente asociate întâmplător. Pornind de aici, primul prim ministru al României post-comuniste voia să trimită mesajul hotărârii de a restructura economia națională în acord cu logica pieții. Mesaj bine primit în afara țării dar șocant în interior.

Prin sintagma "fiare vechi" se făcea trimitere la împrejurarea că activele alcătuind economia românească erau produsul unor investiții îndepărtate în timp care nu mai fuseseră actualizate din punct de vedere tehnologic. Lucru care era adevărat dacă ne gândim că restituirea forțată a datoriei externe prin aportul căreia regimul comunist realizase impresionanta industrializare a țării din anii 60 și 70 ai secolului al XX-lea, nu a mai permis aducerea acesteia la nivelul tehnologiilor celor mai performante ale zilei. Mesajul era acela că noul regim va relua o politică de creștere accelerată susținută de creditele externe la care neinspirat renunțase regimul anterior în siajul unei mentalități rurale, premoderne. Piețele financiare internaționale, de care România se decuplase, au fost încurajate de semalul astfel transmis lor dar opinia publică internă s-a simțit ofensată de el.

Abia cu mult mai târziu am înțeles unde fusese greșeala. Românii nu gândeau în termeni economici ci în termeni inginerești dar mai ales nu în termeni naționali ci în termeni personali. Industria românească era nu doar produsul ambițiilor politice ale conducerii comuniste - care, altminteri nu greșea de loc atunci când credea că industrializarea țării era una dintre politicile necesare modernizării ei, alături de alfabetizare, urbanizare și planificarea natalității (palnning-ul familial) - ci și produsul muncii lor de o viață. Cum să îi spui unui om că rodul strădaniilor lui depuse de-a lungul unei vieți nu lipsite de privațiuni, este doar "un morman de fiare vechi"?! Românii acceptau bucuros concluzia că regimul falimentase dar nu puteau accepta nici în ruptul capului că viața lor era un rateu.

Nu am creat și nu am folosit formula respectivă. Recunosc, însă, că în sinea mea nu am condamnat-o, socotindu-o o metaforă inspirată. Astăzi știu că a fost, cel puțin, imprudentă sau imprudent de superficial nuanțată și explicată.

Dincolo de metaforă, nu cred că vreun guvern român - în primul rând Guvernul Roman - a avut în minte "lichidarea" industriei moștenite / preluate de la "vechiul regim". Au fost, probabil, o serie de decizii greșite. Astfel, după părerea mea a fost greșită ideea că sistemul de irigații "comunist" era o aberație științifică și economică și de aceea trebuia abandonat. Aveam, însă, doi hidro-ingineri în fruntea statului (Ion Iliescu și Petre Roman) pe care puțini ar fi îndrăznit să îi contrazică - nu din timiditate politică ci din lipsă de competență profesională. Au fost și păreri, cred eu, corecte care nu s-au transformat în decizii politice. Eu unul am susținut consolidarea industriei petrochimice, a materialelor de construcții, a mașinilor agricole și a celei alimentare. Vor fi fost și privatizări frauduloase dar tind să cred că acestea au ocupat un loc marginal. Nu am în minte vreun exemplu de contract de privatizare încheiat cu vreun investitor român în condiții nejustificat de favorabile pentru acesta, motivate de uzura fizică sau morală a activelor, ori care să nu fi fost corect executat și care să fi dus la lichidarea vreunei mari întreprinderi industriale. În general românii nu și-au falimentat voluntar întreprinderile industriale sau cazurile în care asemenea lucruri s-au întâmplat nu pot conduce la concluzia că această practică a dus la "lichidarea industriei românești". Speculațiile imobiliare sunt o altă poveste.

A.B Domnule Adrian Severin,Va multumesc anticipat!
Stiu sa astept cu rabdare si cu recunostiinta.

A.S II. Marea problemă cu privatizarea a venit de la presiunile externe. Că în unele cazuri aceste presiuni au fost asociate cu mita este foarte probabil. Mita a fost, însă, doar "vaselina" care a facilitat funcționarea unui angrenaj politic de natură a duce la diminuarea capacității competitive a economiei românești și la "ajustarea" concurenței pe piața internațională (prin eliminarea concurenților români) iar nu la creșterea avantajelor competitive ale agenților economici români și la ajustarea structurală a economiei noastre autarhice clădite în sistemul economiei de comandă. (Ideea mea era că privatizarea trebuie folosită ca un vehicul pentru restructurarea economiei românești, ea lăsând pieței iar nu deciziei politice subiective să indice ce este necesar și viabil și ce nu, factorul politic urmând să intervină ulterior doar pentru unele corecturi motivate strategic sau social. De asemenea, teoria mea era că economia românească este supracapitalizată iar nu subcapitalizată, așa cum se acreditase în mediile occidentale, și de aceea privatizarea trebuia să aducă lichiditățile necesare redinamizării ei prin restructurare economică, tehnologică și managerială, lipsa lichidităților fiind adevărata problemă.)

La început presiunile externe s-au exprimat prin cererea ca privatizarea în statele cu economie de tranzițe (așa zisele economii de piață emergente) să aibă loc într-o logică similară cu privatizările din statele occidentale cu economie de piață consolidată. Aceasta însemna ca ținta privatizării să fie prețul obținut, preț care nu avea cum fi prea mare atâta timp cât la vânzare erau scoase societăți sau active cu reputație artificial scăzută pe piața investițiilor internaționale și care nu aveau o nișă favorabilă pe piața globală a bunurilor și serviciilor. Cu alte cuvinte, ni se spunea cam așa: "Trebuie să vindeți pentru că sunteți virtual faliți și în consecință trebuie să vă mulțumiți cu cât puteți obține întrucât ținând la preț sau punând prea multe condiții suplimentare, goniți investitorii apți a vă aduce lichiditățile esențiale pentru ieșirea din blocaj." În plus, se insista că, lichiditățile necesare existând numai în afara României, marea industrie românească poate fi privatizată doar făcând apel la acestea, orice încercare de a sprijini crearea capitalului privat românesc în contextul așa numitei "mari privatizări" fiind nocivă. Capitalul privat național ar fi urmat să se nască doar în sfera întreprinderilor mici și mijlocii, de dezvoltarea cărora tot eu mă ocupam cu începere din octombrie 1991. (Pentru programul meu de susținere a investitorilor mici și mijlocii dar și de cuplare a dezvoltării acestui sector cu marea privatizare a societăților de stat, am primit Premiul de Onoare al Asociației Mondiale a Întreprinderilor Mici și Mijlocii, la Seul, în aprilie 1992.)

În 1992, UE s-a oferit să finanțeze consultanța pentru punerea în aplicare a legii privatizării (lege redactată sub coordonarea mea cu asistență tehnică americană și adoptată după dezbateri furtunoase în 1991) și proiectarea concretă a politicilor de privatizare. Am primit cu bucurie acea ofertă "generoasă", inclusiv cu gândul că respectiva consultanță va credibiliza acțiunile noastre de privatizare în ochii investitorilor străini mult căutați, fără a observa însă că ea exprima dorința europenilor de a-i elimina pe consilierii americani - căci, încă imperceptibil, "războiul" pentru "colonizarea Estului sălbatec" începuse deja - și mai ales intenția de a face ca privatizarea economiei românești să ducă nu atât la revitalizarea acesteia cât la integrarea ei controlată într-un sistem concurențial favorabil capitalului vest-european.

Dacă intenția mi-a devenit clară mai târziu, rezistența mea a început imediat căci imediat am băgat de seamă că banca franceză "LF", calificată să ofere consultanță în urma unei licitații care respectase scrupulos "standardele europene" - adică dădea garanții că interesele "donatorului" occidental iar nu cele ale beneficiarului român vor fi apărate, încerca foarte agresiv să îmi impună o altă concepție decât cea consacrată anterior de legislația românească, după alte lupte grele duse cu consultantul american. Când am cerut imperativ ca metodele de privatizare să urmeze logica de privatizare românească, potrivită cu specifiul și interesele noastre, mi s-a replicat că UE nu este de acord cu aceasta și propriul meu consultant m-a amenințat că va informa Bruxellesul asupra litigiului nostru. Așa am înțeles că darul este otrăvit. UE nu finanța servicii de care aveam nevoie ci trimitea la noi un vătaf de curte care să se asigure că vom aplica ordinele sale.

Puțini cunosc acest mare conflict dintre România și Occident. A-l face public la vremea respectivă nu ajuta la nimic, întrucât lozincile conservatorilor români de tipul "noi nu ne vindem țara" fuseseră deja eficient folosite de propaganda occidentală spre a descrie România - o națiune față de integrarea euro-atlantică a căreia și așa existau mari rezerve - drept bastion al cripto-comunismului și neo-comunismului. Nu puteam juca decât cartea credibilității mele în lumea occidentală (prin decembrie 1991 poza mea apăruse pe prima pagină a prestigiosului The Times, alături de cea a lui Vaclav Klaus, ambii prezentați drept campioni ai reformelor post-comuniste) spre a obține ce doream prin negocieri discrete. Ceea ce s-a și întâmplat. Litigiul a fost stins într-o întâlnire organizată la Paris, de consultantul devenit mediator, între România și UE. Punctul meu de vedere a triumfat cu compromisuri minime.

Peste vreo câteva luni, însă, în timp ce mă aflam în Mexic la un congres pe tema privatizării în statele mai puțin dezvoltate, am primit vestea că fusesem eliberat din funcție. (Motivul era că avuseseră loc alegeri generale și că urma să se formeze un nou guvern dar ideea că demnitarii guvernului în funcție trebuiau să se retragă înainte ca noua guvernare să primească validarea parlamentară, era cel puțin bizară; mai ales în condițiile în care măsura nu îi privea pe toți demnitarii guvernamentali.) Ulterior, în Parlament s-a manifestat o rezistență nu doar acerbă dar și eficientă menită să împiedice preluarea de către mine a oricărei responsabilități legate de privatizare, domeniu în care, totuși, îmi câștigasem reputația de persoană bine informată. Coincidențe, desigur. (Este drept că îndepărtarea mea de domeniul privatizării a fost urmarea deciziei cercurilor de orientare conservatoare din politica românească dar, spre deosebire de toamna anului 1990 când, după căderea Guvernului Roman, mesageri occidentali insistaseră ca eu să preiau conducerea Agenției Naționale de Privatizare, cu un an mai târziu nu s-a înregistrat nici un semnal extern încurajând rămânerea mea pe terenul privatizării. Așa am ajuns să mă ocup de politica externă, unde lumea externă m-a primit cu bucurie până când a observat că sunt... "prea român".)

A.S III. Următoarea fază a presiunii externe a fost inaugurată în condițiile în care România făcea eforturi pentru integrarea în UE. Atunci am fost lăsați să înțelegem că politicile de dezvoltare sunt incompatibile cu politicile de integrare. România (inclusiv economia românească) era prea mare pentru nișa care i se rezervase în edificiul european. De aceea, dacă doream integrarea trebuia să diminuăm dimensiunile economiei noastre - cu diminuarea teritoriului fiind mai dificil. Așa s-au purtat negocierile.

Guvernul Văcăroiu a rezistat. Motivele au fost și bune și rele; metodele la fel. În final, însă, România risca izolarea internațională. În momentul în care amenințarea respectivei izolări devenise maximă, în timp ce economia românească oricum descreștea - nu prin lichidare ci prin sufocare, a venit la putere guvernul CDR-USD-UDMR. Cel puțin componenta CDR era puternic ideologizată și astfel, dintr-un proces politic, așa cum o considerasem eu ca responsabil de domeniu în timpul Guvernelor Roman și Stolojan, sau dintr-un proces comercial, așa cum fusese ea considerată de responsabilii Guvernului Văcăroiu, sub Guvernul Ciorbea privatizarea a devenit o dogmă, o religie. Aceasta a făcut ca ea să fie strâns asociată cu lichidarea.

Mugur Isărescu povestește frecvent o întâmplare care m-a avut actor dar pe care la un moment dat o uitasem. La începutul lui 1997, a sosit în România directorul FMI, Michel Camdessus. Premierul Ciorbea a ținut să îl întâmpine la aeroport deși gestul era excesiv, el prefigurând decăderea servilistă de astăzi. Alături de premier se aflau Mugur Isărescu, în calitate de Guvernator al BNR și cu mine, în calitate de Ministru de externe. Fără să îl lase pe oaspete să răsufle, Victor Ciorbea s-a lansat într-un interminabil raport pe care nu i-l ceruse nimeni, despre lichidările de întreprinderi la care executivul purcesese cu un patos apt a dovedi convingerile sale reformiste și adeziunea la doctrina "terapiei de șoc": "Am închis minele, am închis combinatele de porci, am închis fabricile de nu știu ce..." - își amintește dl Isărescu că ar fi spus Ciorbea chiar la scara avionului. Pe acest fond, aș fi intervenit eu și am pus capăt penibilului episod spunând: "Mai avem doar de închis guvernul și am terminat treaba!"

A treia și ultima fază a presiunii a fost mai pragmatică, mai ponctuală și mai expeditivă. De astă dată instrumentul nu s-a mai recurs la metodologie sau la ideologie ci s-a acționat cu arma corupției, în sens larg. Pur și simplu România a trebuit să plătească prin privatizări la preț de lichidare în beneficiul capitalului străin fiecare pas făcut în direcția integrării europene și euro-atlantice. Greul l-a dus Guvernul Năstase. Exasperat că nu avansează a trebuit să cedeze, probabil cu speranța că asemenea concesii vor putea fi transformate, după intrarea în UE, în investiții amortizabile prin absorbirea fondurilor europene. Inutil de adăugat că aceasta a permis și micilor îmbogățiți de tranziție români, mărirea averii personale prin acte de corupție în ton cu contextul. De aici, probabil, și impresia că în vremea lui Adrian Năstase corupția a atins paroxismul. Din cauza acestei impresii Năstase plătește astăzi, precum el însuși a spus-o, pentru toți și toate; inclusiv pentru a acoperi corupția cu adevărat nelimitată care a urmat guvernării sale.

În respectul adevărului trebuie spus că pe atunci corupția a avut caracter sistemic tocmai pentru că beneficiat de circumstanța unui scop politic de interes național. După aceea, pe măsură ce România se afunda tot mai mult în statutul de "colonie" iar "guvernarea" se obținea numai prin sprijin extern, metoda privatizării prin corupție a continuat inerțial schimbându-și obiectivul și pierzând până și ultimul element de onorabilitate, ultima scuză. Asta se întâmplă astăzi când metafora "morman de fier vechi" s-a transformat în realitate printr-un proces politic condus. Fierul vechi se vinde, însă, foarte bine. Nu și în folosul României.

S.D O momeala pe care la vremea respectiva nu am sesizat-o ca atare a fost relativa importanta suma de plati compensatorii primita de un lucrator care tocmai fusese "restructurat"in urma privatizarilor, lichidarilor. M-am batut sa fac aceasta suma cat mai cuprinzatoare in loc sa cer participarea la stabilirea termenilor contractelor de privatizare. Multe din pistele noastre de atunci erau false iar noi nu destul de subtili in a lua in calcul niste lucraturi atat de urate. Multi ani dupa revolutie, cei buni, cei doriti si asteptati de noi americanii si vest europenii erau personaje fara cusur, fara prihana. Abia cand a venit Zervoudakis cu echipa am inceput sa inteleg ca nu nivelul de trai ii interesa ci dimpotriva. Acum schimbasem si eu registrul, am avut cateva victorii notabile, dar era deja tarziu.. Sper foarte mult ca Alexandru Botu, si prin el, altii sa inteleaga niste lucruri care altfel spuse decat prin vorbirea clara a lui Adrian ar fi fost tare greu de explicat.

A.B Mie nu mi s-au cerut explicatii, vreau sa zic ca pe mine nu m-a intrebat nimeni de ce s-au facut anumite lucruri la nivelurile alea inalte, caci nu eram in nicio legatura cu acestea si nu eram implicat in niciun fel. Nici acum nu ma intreaba nimeni nimic, fie din acelasi motiv, fie ca nu am darul de a explica nici ceea ce cred eu ca am inteles. Dovada ca am devenit si "nivel" de referinta, ca sa nu zic subunitate de intelegere a tianului...Deocamdata as fi fericit sa stiu cat mai multe si sa critic din nestiinta in continuare. Raspund astfel la o gluma, nu?....

S.D Ei au avut startul bun in 1990 cand Grupul de la Visegrad s-a bucurat de toata atentia si ajutorul SUA si al europenilor. Apoi, negocierea pentru aderare a fost facuta de pe pozitii de interes major al lor, ne renuntand la nimic, solicitand iar si iar pana au fost multumiti. Totusi, daca in urma cu un an polonezii erau cei mai siguri ca viitorul lor trebuie sa fie in Europa, deci erau multumiti de statutul lor acolo, la scrutinul actual au avut o prezenta la vot chiar mai scazuta decat a noastra.

Un.P. Convergent Divergent, Nu pot raspunde in locul d-lui Adrian Severin, dupa cum acesta nu poate raspunde in numele statului/clasei politice/baietilor destepti/DNA-ului, insa am aflat din raspunsurile acestuia o posibila schita a mecanismului prin care a fost posibila destructurarea economiei romanesti si inflorirea coruptiei abuzurilor. Intelegerea acelui mecanism are valoare in sine si pare in plus sa inlcuda raspunsuri si la intebarile tale.

Daca poti furniza jumatatile nespuse, sunt(em) ochi si urechi.

A.B Dialogurile pot fi realizare si prin metoda interviului.Unul intreaba altul raspunde (acelasi care intreaba, uneori), zeci de mii beneficiaza. Niciodata cineva nu va putea raspunde, insa, la toate intrebarile ce i se pun, la unele nici nu este cazul. In destructurarea economiei de care vorbeste Un Prospectiv fiecare avem cunostiinte despre diverse experiente. Inca de la inceputuri mie mi s-a parut nefiresc cum doar anumite persoane din diverse firme semnificative au fost "cooptate" si platite sa participe la studiile facute de experti straini cu scopul de a "imbunatati" competitivitatea firmelor. Si pregatite pentru asta de forurile tutelare. Rezultatele acelor studii au avut consecinte contrare declaratiilor. Ei bine, pe majoritatea celor cooptati nu ii pot considera partasi/complici (cum zice Convergent Divergent), poate pe niciunul daca iau in calcul circumstantele si buna lor intentie, aceea de a raspunde sincer la intrebarile puse si de a oferi toate informatiile cerute pentru un viitor mai bun pentru firma. Aproape ca n-a fost necesar sa se dispuna de sus in jos ca acest lucru sa se produca, oamenii erau interesati de schimbari serioase si considerau ca toti le sunt prieteni.. Nu cred, asta doar de un timp pana acum, ca "expertii" veniti erau la fel de naivi ca si noi.Mai cred, tot acum, ca trecerea de la socialism la capitalism despre care se spunea ca se face fara experienta, fusese si era profund si profesionist studiata si apoi aplicata cu maxima eficienta. Pentru cei care studiasera si se pregatisera pentru asta.

Nenorocirea, ca sa spun asa, este ca si atunci cand tu crezi ca nu mai poti "fi interesant prin ceva", ca ti se mai poate lua ceva, expertii stiu ca mai pot cat nu-ti imaginezi. Pentru ca tu ai facut analiza pe ce ai pierdut din ceea ce ai avut si nu din ceea ce vei pierde din viitorul tau, inimaginabil de mult...

Un.P Da, numai ca planurile de analiza se incurca putin prin amestecarea intrebarilor conceptuale cu cele punctuale.

La momentul de fatza avem foarte mult de recuperat in termeni de intelegere, asa ca profit de prezenta d-lui Adrian Severin pentru a afla posibile explicatii conceptuale la starea de fapt. Observatiile si experientele personale, in masura in care nu-si gasesc locul in explicatia conceptuala, devin directii de explorare in sine.

A.S Dle "Convergent / Divergent", vă mărturisesc că vă invidiez. Din câte înțeleg, dvs cunoașteți adevărul întreg. De aceea vă puteți da seama cu precizie când cineva spune o parte din el. Eu unul nu știu întreg adevărul. De fapt, singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic. De aceea ceea ce am făcut - răspunzând unor întrebări iar nu din proprie inițiativă - a fost să depun mărturie despre unele lucruri pe care le-am văzut și care mi s-au întâmplat, menționând totodată unele idei la care am ajuns după câteva decenii de activitate în prima linie a frontului politic intern și extern.

Mai sunt invidios și întrucât dvs ați stabilit performanța rară de a-i cunoaște pe toți oamenii politici, ceea ce vă face ca, în cunoștință de cauză, să le refuzați creditul tuturor. Eu nici din actualul Guvern român nu cunosc mai mult de o pătrime iar din actualul Parlament nu mai mult decât vreo zecime. De aceea, celor pe care nu îi cunosc mă văd obligat să le acord prezumția de bună credință; desigur, până la proba contrară.

În fine, vă mai invidiez și pentru că, adăpându-vă din sursa nesecată de adevăr al presei, precum și din înțelepciunea șomerilor din Brăila, ați reușit să vă dotați cu un sistem pare-se infailibil de măsurare a onestității interlocutorilor și spuselor lor. Așa ați putut conchide că acela care nu afirmă "adevărul" potrivit căruia cei care au iahturi și ferme de recreere au distrus economia, nu sunt onești. Slavă Domnului, eu nu am nici iahturi, nici vile, nici case de vacanță, nici firme, nici mașini de lux. Prin urmare nu eu am distrus economia.

Singurul lucru pe care îl regret este că nu doriți să ne spuneți și nouă adevărul pe care îl dețineți și ne trimiteți la bibliografie. Aș vrea și eu să știu cum stau lucrurile cu adevărat. Aș vrea să înțeleg, de pildă, de ce "băieții deștepți" au distrus capitalul de stat pe care și l-au însușit prin acte de corupție nu lipsite de riscuri, în loc să câștige ținându-l în circulație? De ce au băgat în faliment românii propriile fabrici ai căror proprietari au devenit prin privatizări dubioase, în loc să le dezvolte?

Corupția este rea în orice condiții și cred că am afirmat de mai multe ori că în toată istoria descrisă, aceasta a avut un rol nefast de jucat. Nu este cazul să discutăm prea mult despre asta. Prefer, însă, corupția care a creat capital național corupției care a distrus capitalul național în interesul concurenților străini. Despre asta este vorba atunci când pornim în căutarea industriei dispărute. (Deși, potrivit unor cercetări recente necunoscute publicului larg dar contrazicând prejudecățile curente, "mortul" nu o duce tocmai rău. România se reindustrializează iar macroechilibrele economice se reglează. Aceasta, însă, nu ca efect al bunei guvernări și mai ales nu în beneficiul nivelului de viață al românilor.)

Dacă prin ceva am lăsat impresia că scuz sau neg faptul că în actul de administrare a statului autoritatea publică a comis acte de incompetență, iresponsabilitate, lașitate, defetism și bineînțeles, corupție, îmi pare rău. Oricât de grave ar fi acestea, ele nu explică, însă, rezultatul final decât dacă le încadrăm într-un sistem mai amplu, mai complex și mai sofisticat. Despre acesta am vorbit eu. Cazuri concrete nu am cum comenta întrucât nu am fost implicat în ele și nu am avut cum le investiga.

A.B Convergent Divergent. Si eu am crezut ca sunt pus la colt, dar analizand lucrurile am constatat ca mi se intamplase ceva bun: sa vad lucruri cu mai multi ochi si sa le analizez cu mai multe minti, rapid si fara sa platesc consultante infatuate si umflate la pret. Asa ca nu m-am suparat atat de mult incat sa imi refuz ceea ce nu-mi puteam oferi singur. Grupul Prospectiv este prea tare ca sa simta lipsa mea, dar cu siguranta eu i-as simti lipsa. Este doar punctul meu de vedere, Dumneavoastra aveti vointa proprie la purtator.

A.S Dle Convergent Divergent (Vedeți cât de inegali suntem? Dvs îmi știți numele adevărat în timp ce eu nu vi-l știu.) Keep calm! Dacă am refuza să discutăm cu toți aceia cu care suntem în dezacord nu ar mai exista dialog; iar dialogul este cu certitudine unul dintre drumurile cele mai importante către adevăr (adevăr la care nu vom ajunge niciodată sau la care dacă am ajunge am înnebuni dar spre care merită să tindem), libertate (căci numai prin adevăr vom fi liberi) și progres. Totul, cred eu, este să o facem cu o anumită modestie și cu îndoială constructivă.

În legătură cu chestiunea în discuție trebuie să acceptăm că ea are mai multe fațete. Toate merită analizate. Eu am răspuns unei întrebări evidențiind o fațetă; mai puțin cunoscută de cei care au privit lucrurile din afara cercului puterii și poate de aceea mai puțin conformă cu judecățile lor. Doriți să discutăm și alte fațete? O putem face. Pe rând.

Eu am scris și vorbit mult și despre corupția internă sau deficiențele actului de decizie românesc. De aceea nu mă simt vinovat de ocultarea adevărului. Factorul extern nu scuză cu nimic derapajele factorului intern. Am fost lipsiți de viziune, de curaj, de înțelepciune și de caracter (inclusiv de cinste) în prea multe ocazii de-a lungul anilor post-comuniști. Oricât am schimba, însă, centrul de greutate al discuției, nu voi putea spune (cel puțin pe baza a ceea ce cred a ști) că "interiorul a fost necesar și suficient" pentru a produce dezastrul. Necesar, da! Fără el nu s-ar fi putut. Suficient, nu! Fără turpitudinile factorului extern nu am fi ajuns aici. Noi om fi corupții. Ei sunt corupătorii.

Pe de altă parte, corupția nu are valoare strategică pentru cei implicați în confruntările politice interne. Ea are consecințe strategice dar nimeni nu a folosit-o decât în scop tactic - ca să atingă o țintă imediată iar nu pentru un scop mediat. Lupta împotriva corupției are, în schimb, valoare strategică, atunci când din scop devine mijloc; respectiv este politizată. Nimic nu vă oprește, însă, să scrieți dvs un eseu pe tema pe care o propuneți. Îl voi comenta cu plăcere.

Până atunci, revin la formula cu care am început, inspirată chiar de îndemnul așezat în fruntea paginii dvs de FB: Rămâneți calm!

A.S Un Prospectiv mă întreabă: "Cum se face ca liderii politicii romani s-au zbatut dintotdeauna sa obtina libertatea de miscare a romanilor, fapt care a dus la reducerea capitalului uman? Erau redeventele parte din calcul? De ce se insista inca pe renuntarea la vize de catre americani? Cui serveste asta?"

Primul act normativ în redactarea căruia am fost implicat încă în ianuarie 1990, a avut un nume banal: "legea pașapoartelor". Această lege a fost unul dintre primii pași revoluționari concreți întrucât consacra dreptul fundamental la libera circulație.

Ar fi putut fi, oare, evitat acel pas? Ar fi fost de dorit să fie evitat? Nu cred. Era vorba despre libertate iar revolta populară din decembrie 1989, în ceea ce a avut autentic și frumos, a fost expresia aspirației către libertate. "Vom muri și vom fi liberi!" a fost una din cele mai inspirate lozinci ale momentului, indiferent cine este autorul ei. Sunt, deci, mândru că am fost unul dintre aceia care au oferit românilor libertatea de a circula, transformând astfel țara dintr-un lagăr sau o închisoare, într-un condominu. Nu este vina celor care au crezut în libertate și și-au cerut "rația de libertate", că acel condominiu s-a transformat în azil de noapte.

Când ușa de la poarta "închisorii" s-a deschis, aveam să constatăm stupefiați că din partea cealaltă ea fusese zidită de către chiar frații noștri liberi din Occident, cei care până atunci nu pregetaseră să ne trimită scrisori de dragoste și să ne asigure că abia așteaptă să ne întoarcem "acasă". Iată de ce, de îndată liderii politici români au început lupta pentru dărâmarea acelui zid. În acest sens, într-un discurs ținut în străinătate prin anii 90 am spus că noi am pus la pământ "Cortina de Fier" dar că în locul ei, exact cei care o criticaseră au ridicat "o cortină de aur și una de vize".

Iată motivul pentru care și astăzi insistăm pentru ca SUA să ridice obligațiile de viză la care sunt supuși românii. În acest caz este vorba și despre refuzul nostru de a accepta un act de discriminare constând în aceea că unii membri ai UE pot călători fără restricții de viză în SUA în timp ce românii nu. O discriminare care, de altfel, operează și în UE, unde românilor li se refuză intrarea în spațiul Schengen. Aici este o problemă de principiu și nu cred că ea putea sau poate fi abordată altfel.

În momentul în care s-a trecut la ajustarea structurală a economiei românești, când inflația și șomajul corective trebuiau să își facă apariția, a existat, mărturisesc, gândul că piețele muncii străine vor fi rezervorul care va adăposti surplusul de forță de muncă din România, pe timpul necesar până la restabilirea macro-echilibrelor socio-economice românești. Ceea ce s-a și întâmplat și a redus presiunea socială asupra reformelor economice, a reformelor de sistem în general.

Partea proastă este că tranziția a fost prea lentă, permițând astfel celor plecați să se "naturalizeze" în statele gazdă. Mai grav a fost că nu s-au luat măsuri pentru ca forța de muncă înalt calificată, disponibilizată prin reforme, să rămână în țară, deplasarea făcându-o în special cei mai puțin calificați. Cel mai grav a fost că nu a existat și încă nu există nici o politică aptă a-i motiva pe cei plecați - și mă refer cu precădere la elite - să revină în țară. (Aici includ și inexistența educației patriotice în anii de după decesul "național-comunismului".) "Internaționalismul neo-liberal" a reușit să îi denaționalizeze pe români mai mult decât "internaționalismul proletar", convingându-i că "ubi bene ibi patria" ("unde-i bine acolo-i patria").

Așa s-a ajuns la dezastrul actual când alături de romi (a căror plecare nu o salut dar o constat) care au generat reacții antiromânești în întreaga lume, au părăsit România tocmai elitele sale, compromițându-i astfel atât prezentul cât și viitorul. Aceasta a devenit o problemă de securitate națională. Problema nu poate fi rezolvată, însă, prin închiderea frontierelor sau îngrădirea dreptului la libera circulație. Este pur și simplu imposibil. Oricât de gros ar fi zidul, el va fi până la urmă demolat de cei dinăuntru care sunt convinși - pe drept sau pe nedrept - că libertatea se găsește în afară.

Soluții ar exista. Cea mai radicală ar fi creerea unui regim de discriminare pozitivă pentru românii de succes internațional (succes măsurat prin realizări palpabile iar nu doar prin absolvirea cu mențiunea "Bon pour la Roumanie", a unor universități străine de renume) care revin în țară. Reforma radicală a sistemului de învățământ ar fi o altă soluție; aceasta cu relevanță mai ales pentru viitor. Legat de ea ar trebui să negociem mai bine armonizarea sau uniformizarea la nivel european a curriculelor școlare, în așa fel încât ele să omologheze și standarde românești. (Ceea ce se întâmplă acum cu o școală care produce aproape numai gunoi, în timp ce tinerii supradotați nu știu cum să fugă la universitățile străine, lăsând în urma lor o generație de oligofreni veleitari morți să preia conducerea țării, este o tragedie națională.)

Evident, recuperarea sau păstrarea elitelor nu se va putea face fără combaterea corupției endemice, a nepotismului și a altor rele practici din aceeași categorie.

Din păcate cred că România a ajuns într-un punct mort în care elitele ei reale, mult diminuate și mult marginalizate, cu greu vor impune virajul necesar. În lipsa acestuia vom dispărea ca neam.

Un.P. "Soluții ar exista. Cea mai radicală ar fi creerea unui regim de discriminare pozitivă pentru românii de succes internațional (succes măsurat prin realizări palpabile iar nu doar prin absolvirea cu mențiunea "Bon pour la Roumanie", a unor universități străine de renume) care revin în țară. Reforma radicală a sistemului de învățământ ar fi o altă soluție; aceasta cu relevanță mai ales pentru viitor. Legat de ea ar trebui să negociem mai bine armonizarea sau uniformizarea la nivel european a curriculelor școlare, în așa fel încât ele să omologheze și standarde românești. (Ceea ce se întâmplă acum cu o școală care produce aproape numai gunoi, în timp ce tinerii supradotați nu știu cum să fugă la universitățile străine, lăsând în urma lor o generație de oligofreni veleitari morți să preia conducerea țării, este o tragedie națională.)

Evident, recuperarea sau păstrarea elitelor nu se va putea face fără combaterea corupției endemice, a nepotismului și a altor rele practici din aceeași categorie."

Ce mai pot adauga? Mai sus este jumate din dovada rezonantei.

Nota S.D: Convergent Divergent nu apare cu comentarii in aceasta discutie intrucat a renuntat la calitatea de membru al Grupului chiar cu ocazia acestei discutii. Raspunsurile fiind relevante, au ramas pentru coerenta discutiei.