Paradoxul libertatii de miscare a
romanilor-27 mai 2014
Adrian Severin Un Prospectiv mă întreabă: "Cum se face ca liderii politicii romani s-au zbatut dintotdeauna sa obtina libertatea de miscare a romanilor, fapt care a dus la reducerea capitalului uman? Erau redeventele parte din calcul? De ce se insista inca pe rununtarea la vize de catre americani? Cui serveste asta?"
Primul act normativ în redactarea căruia am fost implicat încă în ianuarie 1990, a avut un nume banal: "legea pașapoartelor". Această lege a fost unul dintre primii pași revoluționari concreți întrucât consacra dreptul fundamental la libera circulație.Ar fi putut fi, oare, evitat acel pas? Ar fi fost de dorit să fie evitat? Nu cred. Era vorba despre libertate iar revolta populară din decembrie 1989, în ceea ce a avut autentic și frumos, a fost expresia aspirației către libertate. "Vom muri și vom fi liberi!" a fost una din cele mai inspirate lozinci ale momentului, indiferent cine este autorul ei. Sunt, deci, mândru că am fost unul dintre aceia care au oferit românilor libertatea de a circula, transformând astfel țara dintr-un lagăr sau o închisoare, într-un condominu. Nu este vina celor care au crezut în libertate și și-au cerut "rația de libertate", că acel condominiu s-a transformat în azil de noapte.
Când ușa de la poarta "închisorii" s-a deschis, aveam să constatăm stupefiați că din partea cealaltă ea fusese zidită de către chiar frații noștri liberi din Occident, cei care până atunci nu pregetaseră să ne trimită scrisori de dragoste și să ne asigure că abia așteaptă să ne întoarcem "acasă". Iată de ce, de îndată liderii politici români au început lupta pentru dărâmarea acelui zid. În acest sens, într-un discurs ținut în străinătate prin anii 90 am spus că noi am pus la pământ "Cortina de Fier" dar că în locul ei, exact cei care o criticaseră au ridicat "o cortină de aur și una de vize".
Iată motivul pentru care și astăzi insistăm pentru ca SUA să ridice obligațiile de viză la care sunt supuși românii. În acest caz este vorba și despre refuzul nostru de a accepta un act de discriminare constând în aceea că unii membri ai UE pot călători fără restricții de viză în SUA în timp ce românii nu. O discriminare care, de altfel, operează și în UE, unde românilor li se refuză intrarea în spațiul Schengen. Aici este o problemă de principiu și nu cred că ea putea sau poate fi abordată altfel.
În momentul în care s-a trecut la ajustarea structurală a economiei românești, când inflația și șomajul corective trebuiau să își facă apariția, a existat, mărturisesc, gândul că piețele muncii străine vor fi rezervorul care va adăposti surplusul de forță de muncă din România, pe timpul necesar până la restabilirea macro-echilibrelor socio-economice românești. Ceea ce s-a și întâmplat și a redus presiunea socială asupra reformelor economice, a reformelor de sistem în general.
Partea proastă este că tranziția a fost prea lentă, permițând astfel celor plecați să se "naturalizeze" în statele gazdă. Mai grav a fost că nu s-au luat măsuri pentru ca forța de muncă înalt calificată, disponibilizată prin reforme, să rămână în țară, deplasarea făcându-o în special cei mai puțin calificați. Cel mai grav a fost că nu a existat și încă nu există nici o politică aptă a-i motiva pe cei plecați - și mă refer cu precădere la elite - să revină în țară. (Aici includ și inexistența educației patriotice în anii de după decesul "național-comunismului".) "Internaționalismul neo-liberal" a reușit să îi denaționalizeze pe români mai mult decât "internaționalismul proletar", convingându-i că "ubi bene ibi patria" ("unde-i bine acolo-i patria").
Așa s-a ajuns la dezastrul actual când alături de romi (a căror plecare nu o salut dar o constat) care au generat reacții antiromânești în întreaga lume, au părăsit România tocmai elitele sale, compromițându-i astfel atât prezentul cât și viitorul. Aceasta a devenit o problemă de securitate națională. Problema nu poate fi rezolvată, însă, prin închiderea frontierelor sau îngrădirea dreptului la libera circulație. Este pur și simplu imposibil. Oricât de gros ar fi zidul, el va fi până la urmă demolat de cei dinăuntru care sunt convinși - pe drept sau pe nedrept - că libertatea se găsește în afară.
Soluții ar exista. Cea mai radicală ar fi creerea unui regim de discriminare pozitivă pentru românii de succes internațional (succes măsurat prin realizări palpabile iar nu doar prin absolvirea cu mențiunea "Bon pour la Roumanie", a unor universități străine de renume) care revin în țară. Reforma radicală a sistemului de învățământ ar fi o altă soluție; aceasta cu relevanță mai ales pentru viitor. Legat de ea ar trebui să negociem mai bine armonizarea sau uniformizarea la nivel european a curriculelor școlare, în așa fel încât ele să omologheze și standarde românești. (Ceea ce se întâmplă acum cu o școală care produce aproape numai gunoi, în timp ce tinerii supradotați nu știu cum să fugă la universitățile străine, lăsând în urma lor o generație de oligofreni veleitari morți să preia conducerea țării, este o tragedie națională.)
Evident, recuperarea sau păstrarea elitelor nu se va putea face fără combaterea corupției endemice, a nepotismului și a altor rele practici din aceeași categorie.
Din păcate cred că România a ajuns într-un punct mort în care elitele ei reale, mult diminuate și mult marginalizate, cu greu vor impune virajul necesar. În lipsa acestuia vom dispărea ca neam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu