Pe facebook: Trăim într-o distopie numită teledemocraţie

joi, 21 august 2014

Trăim într-o distopie numită teledemocraţie

Trăim într-o distopie numită teledemocraţie-17 august 2014

Adrian Costea

Trăim într-o distopie numită teledemocraţie

[DAVID BEN ZION]: Diavolul este acela care ne bate la uşă! [ARIEL DAN]: Ştiu, David. Dar ţara, lumea întreagă, îl vede sub chipul unui înger. Percepţia faptelor e mai presus decât faptele însele. Imaginile sunt cele care dictează politica...

adevarul.ro

Un Prospectiv Eram si eu printre cei care sustineau in 1998/9 ca internetul este un mijloc de democratizare. Intre timp mi-am dat seama ca ce s-a spus despre alegeri este adevarat si despre internet: daca acesta ar da puterea din mainile celor de sus, ar fi interzis.

Filmul 'Wag the Dog' este mult mai aproape de realitate decat si-ar inchipui cei care nu traiau evenimentele din a doua jumate a anilor 1990.

La final ai scris: "Concluzia mea de cetăţean simplu, care are inteligenţa necesară pentru a nu fi nici „băsist", şi nici „antenist", este următoarea: Vreau ca mediile de comunicare româneşti să constate şi să informeze în mod obiectiv publicul, nu să facă partizanat politic şi să încerce în acelaşi timp să mă convingă, uneori într-un mod chiar agresiv, că o anumită tabără deţine adevărul absolut."

Intrebarea mea este: Cat esti dispus sa platesti pentru mediile de comunicare? Te anunt ca intre timp, noi consumatorii, fosti cetateni, vrem totul gratis, in timp ce ei, oligarhii, platesc muzica.

P.S. Pentru completare, vezi si ce a scris Umberto Eco despre mediacratie. Nu de alta, dar are har.

Gradinaru Gheorghe Eu sunt dispus sa platesc in educatia consumatorului care sa stie ce sa ceara/impune mediilor de comunicare.

Viorel Straoanu Ce sa impui mediilor de comunicare ?! Scuzati-ma dar e o utopie.Iei ce ti se ofera si apoi alegi,discerni, intre ceea ce crezi ca-i bine si ce nu.

V.S Oligarhii platesc muzica din doua motive,cel putin : au banii fostilor cetateni si deci isi permit si nu stiu alta metoda.Nici nu-si bat capul sa o afle de altfel.Eu unul nu ma simt vinovat ca ascult muzica gratis,ca in general doresc lucruri gratis.Le platesc cu virf si indesat ,stiut fiind ca chestiile ce par gratis sint foarte scumpe.

Adrian Costea Va multumesc pentru sugestia referitoare la lucrarea lui Umberto Eco. Chiar vreau sa vad si opinia lui. Opinia mea este, ca noi consumatorii, nu primim chiar totul gratis.

Un.P Domnule Costea, cand a fost ultima oara ca ai platit pentru un ziar? Dar pentru o revista de specialitate? Si pretul platit acoperea costurile?

A.C Platesc pentru revistele de specialitate care merita investitia. Cele care constata și informeaza.

Un.P Ei, deci ne apropiem! Revistele de specialitate sunt mai scumpe, iar pretul le creste cu cat specialitatea se apropie de stiinte exacte, cele aplicate fiind la varf. De ce? Acolo se spuna adevaruri, sponsori nu prea sunt, iar omul plateste pentru a) adevar si b) aplicabilitate.

In mass media, oligarhii si cei care fac reclama platesc pentru a ajunge cu un mesaj in atentia cititorilor. Unde mai e vorba de adevar aici?

A.C In articol, am subliniat urmatoarea afirmatie, a lui Robert Dahl: „Cetăţenii au dreptul de a căuta surse de informare alternative şi independente, la alţi experţi, ziare sau reviste, televiziuni, etc. Mai mult decât atât, există surse de informare care nu sunt sub controlul guvernului sau al unui partid politic, iar aceste surse alternative sunt efectiv protejate prin lege"

Un.P Daca au dreptul si nu obligatia e ca aia: cetatenii au dreptul de vot, dar in democratii, jumate din cetateni nu voteaza. Aici e nevoie probabil de ce a scris Gradinaru Gheorghe, 'educatia consumatorului'.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

joi, 21 august 2014

Trăim într-o distopie numită teledemocraţie

Adrian Costea

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv