Pe facebook: CEDO ar trebui sa se pronunte

luni, 22 august 2016

CEDO ar trebui sa se pronunte

CEDO ar trebui sa se pronunte – iulie 2016

Dinica Roman shared Gheorghe Piperea's post.

Curtea de Justitie a Uniunii Europene a decis ca directiva privind salvarea de la faliment a bancilor prin confiscarea depozitelor clientilor este ok. In principal, motivatia este ca e preferabil sa confisti acesti bani de la clienti decat sa ii primesti cadou de la stat, adica de la contribuabili, mai ales ca treaba asta din urma ar insemna un nasol ajutor de stat.
Decizia e cinica, pentru ca bancile au fost ajutate si pana acum de state, si nimeni nu si-a pus problema ca ar fi vorba de ajutoare de stat ilegale. Ca sa nu mai vorbim de eficienta. Au fost banci, cum e Dexia, care au fost salvate de stat chiar de doua ori, au dat ultra-managerilor lor bonusuri de "succes" de zeci de milioane de euro, dupa care au intrat din nou in dificultate, iar acum asteapta salvarea cu banutii deponentilor.
Decizia este si ipocrita, pentru ca nu raspunde la intrebari esentiale :

Trebuie salvate aceste entitati malefice care distrug lumi si destine pentru a o lua de la cap, iresponsabil, indiferent de riscurile asumate pe seama statului si a deponentilor? De ce trebuie ca rezolutia sa se deruleze in spatiu privat, discret, intre bancheri, fara control judiciar, fara transparenta, fara acordul macar implicit al deponentilor, si cu dispret fata de contracte si fata de principiul neretroactivitatii legii? Cum ramane cu dreptul de proprietate? Cum ramane cu proiectele publice, sociale, pe care statul "democratic" nu le mai poate finanta, pentru ca are ca prioritate salvarea "bancilor"?

Parerea mea e ca aceste chestiuni sunt de competenta CEDO. Acolo s-ar putea decide daca salvarea acestor sepii malefice si a bunastarii overlorzilor sistemului este prioritara fata de dreptul de proprietate asupra banilor din depozite si fata de sarcinile esentiale ale statului.
Oricum, pentru lideri europeni ca Matteo Renzi, decizia CJUE pica foarte prost. El va trebui sa decida daca da de la buget 40 mld euro pentru a salva cele trei-patru banci falite sau daca ca permite ca acesti bani sa fie luati de la deponenti. Ca de inchis aceste banci nu se pune problema. Iar decizia italienilor va fi clonata peste tot, inclusiv in Romania. Ce, credeti ca nu mai sunt banci falite?

Pentru amanunte, cititi si aici :

http://www.bursa.ro/in-conditiile-in-care-italia-se-gandest…

PS Legea darii in plata este, pentru indivizi care nu inteleg liberalismul (sau il inteleg, dar il interpreteaza selectiv si segregationist), nasoala rau pentru ca, cica, nu respecta libertatea contractuala si, in plus, e retroactiva. Oare legea confiscarii economiilor pensionarilor pentru a salva de la faliment niste banci o fi in acord cu liberalismul? Orice om cu scaun la cap isi da seama ca acest tip de salvare este comunism in stare pura, mai rau decat ceea ce se intampla in China.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

luni, 22 august 2016

CEDO ar trebui sa se pronunte

Dinica Roman shared Gheorghe Piperea's post.

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv