Despre atelier/e

Despre Atelier/e – 13 mai 2016

Prospectiv A-z

 

Despre Atelier/e

"Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori".
Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze."
Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.
Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali", de „intersanți". Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)
De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici". De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța" mea, la ce am „eu" de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI", fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi."

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban", coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

 

 

Smaranda Dobrescu "Ultimul Atelier?

Pe 10 august 2013, la Muzeul de artă contemporană din Bucureşti, la invitaţia unui celebru de-acum artist, Mircea Cantor, Andrei Şerban a condus cel mai scurt şi mai aglomerat Atelier al carierei lui. Se adunase lume multă, cu multmai multă decât participanţii obişnuiţi ai Atelierelor din alţi ani: vizitatori ai expoziţiei şi mulţi admiratori ai regizorului, actori în vacanţă, prieteni, iubitori de mondenităţi, curioşi, gură-cască.

Rolul lui Andrei Şerban era să creeze un aşa numit happening la faţa locului, ceea ce a devenit, mai curând, cu un alt cuvânt de împrumut, un flash mob. În traducere foarte liberă şi adaptată evenimentului, regizorul a mişcat publicul redându-i viaţa şi speranţa în mijlocul unui spaţiu peste care domneau, grele ca o condamnare, cuvintele Sic transit gloria mundi, scrise mare pe un perete alb.

Arta lui Mircea Cantor - pictură, construcţie, fotografie, film, videoclip, desen - destructurează formele expresiei plastice, se situează retoric şi polemic în câmpul conceptual al oricărei interpretări, până la vid şi neant, inventându-şi propria tradiţie şi propria origine, într-o tragică singurătate a artistului demiurg. E o artă care explorează simţirea de dincolo de emoţie şi imaginea de dincolo de experienţa marilor pictori, fotografi ori cineaşti. Un vid zen îşi etalează sclipirile în exponate făcute să zgândăre privirea şi să contrarieze gândul.

Nici că se putea un cadru mai diferit de arta lui Andrei Şerban. Acolo unde Cantor rupe punţile cu marii maeştri, Şerban îi invocă magic pe clasicii teatrului, acolo unde Cantor se descoperă pe sine la originea artei, Şerban sapă arheologic în căutarea originilor sacre ale cuvântului, acolo unde Cantor desfiinţează orice reguli, Şerban urmează tăcerea profundă a paşilor din teatrul japonez. O întâlnire tulburătoare care naşte în spectator fie războiul lumilor, fie opţiunea irevocabilă pentru lumea unuia sau a celuilalt, fie împăcarea individualismului în căutare de reprezentări şocante cu respiraţia salvatoare a unei emoţii împărtăşite.

Timp de o oră, Andrei Şerban a supus publicul la un exerciţiu de liniştire a minţii prin respiraţie, adâncire în sine, atenţie în coordonarea mişcărilor corpului şi armonizare a vocii exterioare, cea pe care ne-o aud toţi, cu vocea interioară pe care ne-o auzim numai noi şi adesea, nici nu ştim că există. Niciodată până atunci, regizorul n-a mai încercat să atragă publicul în disciplina Atelierelor lui de teatru, fie şi într-un mod hieratic şi frugal ca ora acelui happening de august canicular, prilejuit de expoziţia lui Mircea Cantor.

E greu de ştiut ce a înţeles toată lumea aceea din expoziţia artistului sau din Atelierul improvizat al regizorului. Fapt e că Andrei Şerban a reuşit să facă dintr-o adunare întâmplătoare de oameni străini unul de celălalt, o mică insulă de fiinţe cu mişcări solidare şi în armonie cu ele însele şi cu universul din jur"
http://atelier.liternet.ro/.../Cartea-Atelierelor...

Atelier LiterNet › George Banu, Tatiana Niculescu Bran, pe marginea unei cărţi cu Andrei Şerban:...

Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie: Articol publicat în rubrica Fragmentarium

ATELIER.LITERNET.RO

 

Smaranda Dobrescu Am vazut acea expozitie a lui Mircea Cantor. Avea lucruri a caror semnificatie am ghicit-o dupa minute intregi de gandire, avea altele carora nu le-am gasit rostul, probabil din cauza lipsei unui exercitiu de comunicare personala cu arta postmoderna.Ointerferenta de gen Atelier intre exponatele lui Cantor si pozitionarea facuta de un Andrei Serban prin exercitiul mintii si al corpului, ar fi fost desigur benefica in obtinerea unui grad superior de satisfactie in fata ineditului artei...
http://intelart.blogspot.ro/2013/08/mircea-cantor-qed.html

 

Mihai Ion Turcu 1 Oamnii pot supravietui ca indivizi si specie doar in grup. 2. Un individ devine persoana doar intr-un cadru social structurat, raportudi sociale, status-roluri si valori .3. Toti stim ca vom muri dar nu stim excat cand drept care actionam ca persoane sociale vii cata vreme suntem vii. De murit murim continuu din mopmentul in care ciclul contructie deconstructie se dezichilibreaza spre deconstructie (strict organic).Putem muri subit si accidental. 4. Speram sa mai ramane ceva din noi ( nu toti si nu neaparat) de unde filozofii si religii care admit in discutie transcendenta, mai nou si o parte a stiintei. 5. Cine nu se iubeste (cat de cat) pe sine nu-i iubeste nici pe altii si cine nu uibeste pe altii nu este iubit de cineva. ( este o parafraza la Rebreanu, critic de teatru, vorbind despre Hamletul lui Nottara), la care "profesional" subscriu .