Citiți, prieteni, aceste trei reflecții. Trei oameni diferiți, de
vârste diferite, cu instrucții diferite, doar doi dintre ei cu
afinități, pe parcursul A DOAR 24 DE ORE – din dimineața zilei de 21
iunie 2016 până în dimineața zilei de 22 iunie 2016, au scris sau au
rostit cele de mai jos. Fiecare dintre ei a făcut, în felul și în
domeniul său de competență, pe o perioadă mai lungă sau mai condensată,
ISTORIE pentru România. Și cu siguranță, în intervalul celor 24 de ore,
cei trei nu au vorbit între ei, așa că opiniile lor sunt absolut
independente.
Ceea ce veți vedea mai jos, prieteni , e chipul trist al României, al acelei Românii barbare care și-a devorat bărbații, și-acum, sătulă și obosită, șade pe marginea patului, visătoare, și se-ntreabă de ce nu mai vine nimeni s-o îndrume încotro să se-ndrepte…
PRIMUL : ”…Adeseori, binele și răul s-au transformat, în ultimii ani, în nuanțe de gri. Și cu cât trece timpul, am mai puține răspunsuri. Am micșorat cercul în care exist și îmi permit acum să fiu mai direct în relațiile cu ceilalți. Nedreptățile ultimilor ani m-au făcut nu mai cinic ci mai neangajat, mai blazat social. Privesc scena politică, emisiunile de la televizor, cu o anumită detașare. Poate și cu un dram de frustrare. Nu mi-e indiferent viitorul... deși nu sunt optimist. Viața într-o colonie va fi tot mai grea…”.(Adrian Năstase, fost ministru de Externe, fost prim-ministru, fost președinte al Camerei Deputaților, de ziua lui, pe blogul propriu, după două reprize de încarcerare degeaba)
AL DOILEA: ”:..Și ceea ce rămâne pentru mine e o întrebare foarte serioasă , asta după 22 de ani de profesie pentru statul român, pentru că eu nu am avut afaceri, eu nu am avut bani, eu nu am făcut lucruri care să te expună tentației… Și după 22 de ani de muncă… să ajungi într-o astfel de situație… îți pui întrebarea dacă merită statul român, așa cum funcționează el astăzi și anumite instituții ale sale … Stai să îți pui întrebarea dacă statul ăsta român chiar merită să-ți dedici și viața și energia , și sănătatea, și să uiți de familie pentru că până la urmă se întâmplă ce se întâmplă… Și este o chestiune foarte serioasă pentru cei care ar dori să lucreze în continuare în spre binele României. E o temă foarte bună de gândire și eu încă nu am un răspuns…Nu sunt convins că doresc să mai rămân într-o astfel de chestiune” (Titus Corlățean, fost ministru al Justiției, fost ministru de Externe, la ieșirea din Senat, după solicitărea DNA de începere a urmăririi penale pentru dosarul ”Votul din dispora, 2014”) .
AL TREILEA: “…Nu mai am motivația pe care o aveam în 2004. Toți cei care ne raliasem în acest proiect aveam un entuziasm incredibil. Echipa era extraordinară, susținerea de afară era extraordinară, dar s-a întâmplat altceva. Și mie mi-a trecut, vă spun sincer. Am încercat în 2009, în 2005 prima dată. Eu nu pot să aștept toată viața mea să fiu eternul candidat la șefia FRF. Îmi văd de viața mea, de treaba mea. Toată lumea ne spunea, când am terminat cu fotbalul să venim și să ne implicăm. Nu s-a putut... Viața mea a luat o altă direcție, care din păcate sau fericire are alte priorități…” (Gică Popescu, fostă stea a fotbalului românesc, primul interviu, la ANTENA 3, după eliberarea din închisoare)
Cu vorbe diferite, toți trei povestesc despre un fenomen recent de contracție a lumii prin care au trecut și pe care au iubit-o, dar care, pentru că s-a micșorat, se strânge acum în jurul lor, e drept, nedureros, ci mai curând ocrotitor, ca un „cerc vrăjit”. Dar se strânge.
Din pricina acestor numeroase ”cercuri vrăjite”pe care le închide în sine, România suferă un fenomen de hemoragie internă, profundă, și cu un prognostic rezervat… dar cum asta nu se vede la o examinare sumară, ea își pune rochia înflorată, pălăria de pai cu fundă de catifea, pantofiorii de scai și se pregătește să meargă la MALL.
Cu o strângere de inimă, o urmăresc cum se-ndreaptă spre hol și nu sunt sigură că va mai apuca să deschidă ușa.
Ceea ce veți vedea mai jos, prieteni , e chipul trist al României, al acelei Românii barbare care și-a devorat bărbații, și-acum, sătulă și obosită, șade pe marginea patului, visătoare, și se-ntreabă de ce nu mai vine nimeni s-o îndrume încotro să se-ndrepte…
PRIMUL : ”…Adeseori, binele și răul s-au transformat, în ultimii ani, în nuanțe de gri. Și cu cât trece timpul, am mai puține răspunsuri. Am micșorat cercul în care exist și îmi permit acum să fiu mai direct în relațiile cu ceilalți. Nedreptățile ultimilor ani m-au făcut nu mai cinic ci mai neangajat, mai blazat social. Privesc scena politică, emisiunile de la televizor, cu o anumită detașare. Poate și cu un dram de frustrare. Nu mi-e indiferent viitorul... deși nu sunt optimist. Viața într-o colonie va fi tot mai grea…”.(Adrian Năstase, fost ministru de Externe, fost prim-ministru, fost președinte al Camerei Deputaților, de ziua lui, pe blogul propriu, după două reprize de încarcerare degeaba)
AL DOILEA: ”:..Și ceea ce rămâne pentru mine e o întrebare foarte serioasă , asta după 22 de ani de profesie pentru statul român, pentru că eu nu am avut afaceri, eu nu am avut bani, eu nu am făcut lucruri care să te expună tentației… Și după 22 de ani de muncă… să ajungi într-o astfel de situație… îți pui întrebarea dacă merită statul român, așa cum funcționează el astăzi și anumite instituții ale sale … Stai să îți pui întrebarea dacă statul ăsta român chiar merită să-ți dedici și viața și energia , și sănătatea, și să uiți de familie pentru că până la urmă se întâmplă ce se întâmplă… Și este o chestiune foarte serioasă pentru cei care ar dori să lucreze în continuare în spre binele României. E o temă foarte bună de gândire și eu încă nu am un răspuns…Nu sunt convins că doresc să mai rămân într-o astfel de chestiune” (Titus Corlățean, fost ministru al Justiției, fost ministru de Externe, la ieșirea din Senat, după solicitărea DNA de începere a urmăririi penale pentru dosarul ”Votul din dispora, 2014”) .
AL TREILEA: “…Nu mai am motivația pe care o aveam în 2004. Toți cei care ne raliasem în acest proiect aveam un entuziasm incredibil. Echipa era extraordinară, susținerea de afară era extraordinară, dar s-a întâmplat altceva. Și mie mi-a trecut, vă spun sincer. Am încercat în 2009, în 2005 prima dată. Eu nu pot să aștept toată viața mea să fiu eternul candidat la șefia FRF. Îmi văd de viața mea, de treaba mea. Toată lumea ne spunea, când am terminat cu fotbalul să venim și să ne implicăm. Nu s-a putut... Viața mea a luat o altă direcție, care din păcate sau fericire are alte priorități…” (Gică Popescu, fostă stea a fotbalului românesc, primul interviu, la ANTENA 3, după eliberarea din închisoare)
Cu vorbe diferite, toți trei povestesc despre un fenomen recent de contracție a lumii prin care au trecut și pe care au iubit-o, dar care, pentru că s-a micșorat, se strânge acum în jurul lor, e drept, nedureros, ci mai curând ocrotitor, ca un „cerc vrăjit”. Dar se strânge.
Din pricina acestor numeroase ”cercuri vrăjite”pe care le închide în sine, România suferă un fenomen de hemoragie internă, profundă, și cu un prognostic rezervat… dar cum asta nu se vede la o examinare sumară, ea își pune rochia înflorată, pălăria de pai cu fundă de catifea, pantofiorii de scai și se pregătește să meargă la MALL.
Cu o strângere de inimă, o urmăresc cum se-ndreaptă spre hol și nu sunt sigură că va mai apuca să deschidă ușa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu