CONDITIA ALE(R)GATORULUI DE CURSA LUNGA

CONDITIA ALE(R)GATORULUI DE CURSA LUNGA- 30 octombrie 2014
(Atentie, dela punctul 4 se poate citi si ca indemn electoral!)
Adrian Severin
1) În ianuarie 2005 am ținut o conferință la Fundația “Nicoale Titulescu” în care afirmam că alegerea lui Traian Băsescu ca Președinte al României nu este o victorie a democrației ci a neo-cezarismului. Cei mai mulți m-au contrazis cu vehemență și mi-au pus în cârcă tot felul de subiectivisme. Astăzi nimeni nu mai poate nega validitatea susținerilor mele de atunci dar nici unul dintre aceia care atunci m-au contrazis nu recunoaște că a greșit și că pentru o vreme ar trebui să fie mai circumspect în păreri.

În toamna lui 2012, analizând unele informații pe care le aveam și coroborându-le cu ceea ce știam despre caracterul persoanelor implicate, am emis ipoteza că documentul arătat de Președintele Băsescu dlui Barroso și altor lideri din UE la ședința Consiliului European, era un pact de coabitare dintre șeful statului și primul ministru, pact care, trecând peste poziția majorității zdrobitoare a românilor exprimată cu prilejul referendumului din luna iulie a aceluiași an, confirma interpretările date Constituției României de către cel dintâi. Am comunicat concluziile mele dlui Sorin Roșca-Stănescu, la timpul respectiv încă în relații bune cu dl Ponta. Deși nu m-a crezut, dl Roșca-Stănescu a inițiat o convorbire telefonică de clarificare cu premierul. După ce la început a negat, acesta a trecut apoi la admiterea graduală a adevărului, pentru ca în cele din urmă să recunoască faptul în totalitate. Până seara presa vuia sub impactul acestei știri. Nimeni nu a recunoscut că ea fusese obținută doar pornind de la o deducție bazată pe analiza personalității protagoniștilor.

Acel Pact de coabitare este la originea ruperii ulterioare a USL, cu eliminarea din cursă a candidatului celui mai potent la președinția României, dl Crin Antonescu, precum și a menținerii justiției și serviciilor de informații sub influență politică ilegitimă. O atare situație permite războiul tuturor împotriva tuturor care tulbură astăzi profund liniștea socială internă și fragilizează România pe plan extern. Se pare că cei care refuză să analizeze critic candidatura dlui Ponta, cel fără de care Pactul de coabitare, cu toate efectele lui, nu ar fi existat, nu își mai aduc aminte de acest episod al istoriei noastre recente.

Partidul care în mod oficial răspunde pentru actuala guvernare este Partidul Social Democrat (PSD). Problema acestui partid nu este aceea că în exercițiul guvernării s-a deplasat spre centru, devenind astfel “mai puțin de stânga”, ci că Guvernul Ponta practică o politică tipic conservatoare ce nu mai are nici o legătură cu valorile și principiile stângii. Povara fiscală la care este supusă munca a crescut. În schimb, povara fiscală la care este supus capitalul a scăzut. Cota unică de impozitare, introdusă de coaliția de dreapta PDL-PNL, este menținută ferm de PSD și după ieșirea PNL de la guvernare. Ea subminează redistribuția profiturilor în scopul integrării sociale a celor vulnerabili, marginalizați sau excluși. Mai mult, guvernul așa zis social-democrat, declară că nu are nici o obligație în ceea ce privește crearea locurilor de muncă și totodată, în condiții de recesiune, practică politica austerității în locul celei de stimulare a economiei. În acest context este cât se poate de firesc ca politica bugetară să mărească alocațiile pentru instituțiile de forță și să reducă fondurile pentru investiții dedicate dezvoltării durabile și creșterii economice, pentru educație și sănătate. O astfel de politică nu poate fi caracterizată ca fiind “mai puțin de stânga” ori ca exprimând o “orientare moderată de stânga” ci ca fiind “deloc de stânga”.

Vor fi, desigur, unii care să spună că politica neo-liberară a Guvernului Ponta este bună. Nu aceasta este, însă, problema. Problema este că dl Ponta procedează constant asemenea acelui șofer care semnalizează stânga și cotește spre dreapta.

Este un mister de ce PSD acceptă să își piardă identitatea și să își compromită credibilitatea în acest fel. Probabil că liderii și militanții social-democrați nu mai au nimic de spus într-un partid în care deciziile nu se mai iau de forurile statutare prin deliberări autentice, tot astfel cum cetățenii nu mai au mare lucru de spus într-o țară în care un guvern pretins democrat legiferează prin ordonanțe peste capul Parlamentului. După dispariția lui Traian Băsescu, la alegerile din 2016 PSD va plăti scump cei cinci ani de guvernare neo-liberală ca pseudo-partid de stânga.

Marea întrebare este cum de acceptă electoratul să își mai încredințeze destinul unuia care una spune și alta face? Problema, deci, nu este felul politicii ci duplicitatea, dublul limbaj. Eu unul, ca om de stânga, prefer să dau votul unui candidat de dreapta predictibil decât unui candidat de stânga impredictibil; respectiv unui candidat care nu are identitate pentru că nu are convingeri și care, neavând convingeri, nu se consideră obligat cu nimic de promisiunile pe care le face și în considerația cărora cere și obține voturi.

Social-democrația nu are nimic de a face cu ateismul. (Ateismul militant a fost una dintre trăsăturile condamnabile ale dictaturii comuniste.) Ea are, însă, foarte mult de a face cu laicitatea; adică cu echidistanța statului față de toate confesiunile și credințele. “Ortodoximul militant” (străin tradițiilor românești) care dă un aer grotesc campaniei candidatului social-democrat, de fapt o combinație de bigotism și erezie, este în același timp o încălcare a principiului laicității și o ofensă la adresa credincioșilor de orice rit. Credincioșii se adună în lăcașurile lor de cult spre a se reculege în comuniune în așa fel încât prin rugăciune să comunice cu Dumnezeul în care cred. Etalarea ostentativă a credinței este condamnată chiar de Evanghelie (în predica de pe munte sau în parabola vameșului și fariselui, printre altele). Nici un credicios autentic nu aleargă în aceeași zi la cinci biserici întrerupând slujbele spre a șterpeli eventuala simpatie de care se bucură sacerdoții în ochii credincioșilor. Această fățărnicie ofensatoare menită a instrumentaliza politic religia este o insultă nu numai pentru membrii diferitelor confesiuni ci și pentru agnostici.

Social-democrația este o ideologie internaționalistă. Ea nu respinge patriotismul dar este incompatibilă cu național-populismul. Ce se poate spune atunci despre un candidat social-democrat la președinția unei Românii în recesiune, cu o clasă mijlocie în disoluție, cu o masă de marginalizați în creștere, cu un învățământ tot mai neperformant, cu o asistență medicală tot mai precară, cu tineri tot mai atrași de ideea emigrării, cu bătrâni tot mai umiliți, care nu găsește un alt mesaj electoral mai bun decât referirea la “mândria de a fi român”, însoțită de motive populare colorate în trei culori? Ce diferență între acest tip de mesaj și băncile din parcuri vopsite în roșu, galben și albastru de primarii pășunist-naționaliști ai anilor 1990?

Acest derapaj național-populist nu ar fi, totuși, atât de penibil dacă discursul prezidențiabilului în cauză ar include o referire cât de mică și la inadmisibilitatea statutului de teritoriu sub mandat la care a decăzut România. Mândria de a fi român, în această variantă populistă, exclude, iată, revolta împotriva colonizării României și admite umilința tratării românilor drept cetățeni de mâna a doua ai UE. Lucru acceptat de dl Ponta atunci când la Bruxelles l-a asigurat pe Președintele Comisiei Europene că va executa fără crâcnire orice i se va cere, punând în aplicare măsuri contrare mandatului cu care românii îl investiseră la referendumul și apoi la alegerile parlamentare din 2012. Departe de a fi o caracteristică a social-democrației, specifică național-populismului este clamarea superiorității etnice acasă în asociere cu servilismul național în străinătate. Oare nu tot astfel au procedat și legionarii care în numele “revoluției naționale și morale a tinerimii române” au lichidat elitele României (elite a căror absență s-a simțit ulterior dureros în lupta cu agresiunea bolșevică) în timp ce închinau liniștiți țara dominației naziste?

“Schimbarea până la capăt” este o lozincă ambiguă. Lasă speranțe fără să spună nimic despre ce înseamnă aceasta. O atare ambiguitate, pe fondul duplicității evidențiate anterior, face din ideea “schimbării” mai mult un autodenunț decât o promisiune. Cei care nu refuză să înțeleagă, pot vedea în ea declararea intenției ghepardiene ca totul să fie schimbat pentru ca nimic să nu se schimbe. În tehnica dublului limbaj schimbarea este același lucru cu continuitatea.

Tocmai în folosul continuității regimului dl Ponta prezidează senin spectacolul acuzării, condamnării și încarcerării, liderilor propriului partid, cu rost și fără rost, cu probe și fără probe, pe drept și pe nedrept. În locul schimbării sistemului se schimbă garda, în loc să se facă dreptate se fac sacrificii rituale, în loc de soluții se oferă vinovați, în locul demnității naționale satisfacția răzbunării, în locul libertății autentice simbolistica tiranicidului, în locul unei noi religii o nouă liturghie. Și nici nu ar putea fi altfel câtă vreme pe plan intern cariera prezidențiabilului Victor Ponta este dependentă de susținerea unui grup oligarhic interesat în schimbarea domniei dar nu în renunțarea la instrumentele de domnie atât de eficace prin care “băsismul” și-a dobândit și protejat averile, în timp ce confirmarea externă indispensabilă accesului la domnie într-o țară închinată, este condiționată de menținerea mecanismenlor prin care “băsismul” a garantat obediența națiunii și neputința ei în a se opune exigențelor străinătății. Un candidat de succes nu este doar ceea ce este el ci și ceea ce forțele care îl propulsează îi permit să fie. A refuza să vezi aceasta este o naivitate sinucigașă.

Toți ceilalți candidați, în nota tradițională a democrației electoraliste, încearcă să pară mai buni decât sunt dar nu și altcineva decât sunt. Dl Iohannis vrea să ne convingă că buna guvernare a unei țări poate fi asigurată de un mărunt politician de provincie, că arta și meșteșugul sunt același lucru (desigur, bine făcut) și că ceea ce s-a născut din pisica nazistă a Grupului etnic german nu mănâncă neapărat șoarecii-națiune mai slabi ci se mulțumește cu morcovii speculațiilor imobiliare. Frații Funar și Vadim Tudor încearcă fără ocolișuri să ne bage în cap că nu bolnavii mental ci oamenii sănătoși ar trebui internați la balamuc. Potențială colegă de salon cu cei doi înainte pomeniți (sexul nu ar fi o problemă), dna Macovei susține pe față că statul nu trebuie să investească în spitale de nebuni ci în pușcării, suficient de încăpătoare spre a adăposti o națiune întreagă. Dna Udrea repetă explicit, precum rezultă din afișul său electoral, că într-o Românie frumoasă dânsa este numai bună, bună… Dl Tăriceanu insistă fără complexe că România poate fi un Monaco al Orientului; adică un fel de principat autonom prin care face afaceri Franța. Dl Meleșcanu ne demonstrează cu calm că este singurul prezidențiabil…de tranziție. Toți au în spate forțe care îi susțin mai mult sau mai puțin transparent și toți caută validare externă. Nici n-ar putea să fie altfel. Unii ne împing spre vest, alții spre est, alții pe loc, alții deloc.

Unul singur ambiționează să pară ce nu este. Dl Victor Ponta vrea să pară că nu este un Băsescu mai tânăr. Și poate nici nu este! Cum, însă, îi putem da crezare când în toate celelalte situații pe care le putem verifica, a arătat una și s-a întâmplat alta?! Ori când susținătorii săi sistemici au interese exact opuse declarațiilor sale?!

Dacă dl Ponta ar fi spus că vrea să fie continuatorul regimului băsist aș fi avut, poate, o speranță. Mi-aș fi zis că astfel – cum nu a realizat nici un alt proiect promis, de la democratizarea PSD la reforma Constituției – sunt șanse mari să îl rateze și pe acesta. Așa însă…

Mulți dintre cei care cred (în mod eronat) că cel ce se opune unui dictator este neapărat democrat, dar mai ales mulți dintre prietenii mei loiali idealurilor social-democrate care cred că este suficient să-i spui caprei avion pentru ca ea să zboare, se vor supăra pe mine pentru cele scrise aici. Tot așa cum s-au supărat acum zece ani mulți dintre aceia care au văzut atunci în Traian Băsescu un democrat incoruptibil în timp ce eu îl vedeam exact invers. Cei care râdeau atunci, astăzi plâng. Să nu repetăm greșeala! Cine plânge la urmă plânge mai bine (sic!).

Adan Justias problema este mult mai simpla! avem de ales intre johannis reprezentantul fostului regim basescu si o alternativa reala unde singura critica ar fi previziunile domnului severin, care, in acest caz nu aduce argumente. argumentul sorin rosca stanescu este un contra argument. bazat pe analiza retrospectiva a datelor pe care le am si stiind ca domnul severin a gresit fatal in analiza sa de mai multe ori pe parcursul activitatii politice rezulta clar ca vrem o SCHIMBARE. nu este posibil oricat am intoarce politica pe toate fetele sa fim condusi in viitor de blaga, johannis, predoiu, mru , berceanu si toata liota aia imunda de pdlisti convertiti in liberali. pfui!

Prospectiv FCh . Adan Justias, poate poti furniza detalii/argumente in sensul urmatoarei afirmatii: "stiind ca domnul Severin a gresit fatal in analiza sa de mai multe ori pe parcursul activitatii politice."

Nu ma intelege gresit, te rog, niciun membru/om nu-i deasupra criticii, e de preferat totusi ca aceasta sa fie facuta cu argumente, nu doar pe baza simpatiilor/antipatiilor politice.

Inteleg nu numai ca-ti doresti o SCHIMBARE, dar pari sa spui ca Victor Ponta ar fi vectorul acesteia. Bazat pe politica sa din ultimii 2,5 ani, care a fost in spusele premierului mai la dreapta Dreptei, pe continuarea actelor de in/justitie ca si inainte sub frunza de smochin a pactului de coabitare, in ce ar consta schimbarea?

Henrieta Szabo Intr-un articol publicat in urma cu mai multi ani Adrian Severin facea urmatoarele consideratii : ..." Galcevile politice neintrerupte - folosesc ca fiind mult mai adecvat termenul de" galceava" iar nu acela de " disputa", "divergenta ", "conflict ", "lupta" ce imi par prea serioase, prea nobile pentru a califica realitatea romaneasca a momentului care ne-a invadat cotidianul, demonstreaza, pe de o parte, amatorismul. primitivismul . si miopia funciara a celei mai mari parti a clasei noastre politice iar, pe de alta parte incapacitatea ei de a se ridica deasupra intereselor marunte, conjuncturale spre a se smeri la vederea destinului national si a se pune in slujba lui. Dupa ce toate fortele politice principale ale tarii s-au rotit - unele de mai multe ori- la guvernare si in opozitie, in ciuda unor strafulgerari de competenta, curaj si caracter, a unor exemple de certa actiune reformista si de consecventa in apararea democratiei, libertatii si dreptatii sociale, trasaturile care s-au impus ca fundamentale, definitorii pentru mediul nostru politic sunt lipsa de viziune in problemele marii strategii si tranzactionismul in chestiunile de morala. Intr-un atare context s-au manifestat din plin diletantismul, indecizia si tergiversarea, dar si provincialismul, mitocania si tradarea. .... Asa se explica de ce Romania s-a eternizat in fruntea listei cuprinzand " tarile cu exceptionale oportunitati de progres " si abia daca mai ocupa vreun loc in coada topului " tarilor care au realizat progrese semnificative. " Excelenta diagnoza facuta de Adrian Severin in urma cu mai multi ani, clasei politice romanesti ,(din pacate !!...) perfect valabila si astazi.

P.FCh Adan Justias a facut mai sus o afirmatie, l-am invitat sa ofere argumente in spijinul acesteia. In absenta acestor argumente, administratorii Grupului au considerat ca misiunea entitatii asociata cu acest pseudonim s-a terminat la Grup