"Mana Rusiei"

„Mana Rusiei”-1 septembrie 2014

Un Prospectiv   Iata ce afla un om de stat roman, in 2014, din memoriile unui politician american, publicate in 2002!

"Cu alte cuvinte, Romania nu a fost primita in 1997 in NATO, la reuniunea de la Madrid, nu din cauza retinerilor membrilor Senatului american – cum se explica pe culoarele conferintei – ci pentru a nu se irita si mai mult Rusia, cu care incepuse un parteneriat bazat pe o relatie apropiata intre Clinton si Yeltsin.
Este evident, relatia dintre SUA si Rusia este diferita acum iar Ucraina a devenit, dupa 15 ani, noul poligon de incercare in fixarea zonelor de influenta."

1)      Gandeam ca 'partenerii' romani ar fi fost mai la curent cu evolutia si motivele actiunilor americane;

2)       Cei de acum, la fel de conectati si ei, cand vor afla ce trebuie sa stie azi?

Un Prospectiv via Adrian Nastase

Strobe Talbott a fost arhitectul politicii SUA fata de Rusia si de tarile din fosta Uniune Sovietica in timpul Administratiei Clinton. A fost adjunct al Secretarului de stat timp de sapte ani si a scris numeroase carti despre politica externa americana. Intre altele, “La cele mai inalte niveluri”, “Stapanul jocului”, Reagan si Gorbaciov”, Reagan si Rusii”, “Sfarsitul Jocului”, “Amintirile lui Hrusciov: Ultimul testament”, etc. In prezent este presedinte la Brookings Institution si membru in Council of Foreign Relations.

Volumul “The Russia Hand  – A Memoir of Presidential Diplomacy”” (“Mana Rusiei – Memorii de Diplomatie prezidentiala”) a aparut in 2002. De curand, un prieten american mi-a trimis un exemplar si mi-a spus: daca vrei sa intelegi ce se intampla astazi in Ucraina si in relatia dintre SUA, Ucraina si Rusia, trebuie sa citesti cartea asta. Asa am facut. Aceasta lucrare a lui Talbott este considerata una dintre cele mai importante lucrari de memorialistica in relatiile internationale. Pe buna dreptate.

Voi comenta insa mai tarziu aspectele legate de Ucraina, pentru ca am descoperit relatari interesante despre prima “incercare” a Romaniei de a fi primita in NATO. Evenimentele se petreceau la Madrid, in 1997. Talbott explica faptul ca, in afara liderilor rusi , “francezii erau o problema. Jacques Chirac era hotarat sa admita Romania in Alianta in prima runda, o miscare pe care noi am considerat-o neinteleapta, tinand seama de instabilitatea economiei romanesti si a reformelor politice”. In realitate, preocuparea centrala era sa nu fie afectat prea mult Boris Yeltsin, care hotarase sa nu vina la Madrid pentru o intalnire cu Clinton (“in conditiile in care  coarda era intinsa prea mult”).

Aceasta explicatie result si din  ultimul paragraf al capitolului (il redau in engleza): “…we agreed that Yeltsin could not have been in Madrid, since he – virtually alone in his government, it sometimes seemed – had been willing to make Russia part of the pan-European venture that the meeting earlier in the day was meant to launch. At the same time, perhaps it was just as well he did not come, since he had already strained to the limit the tolerances of his own constituencies” (pag. 250).

Cu alte cuvinte, Romania nu a fost primita in 1997 in NATO, la reuniunea de la Madrid, nu din cauza retinerilor membrilor Senatului american – cum se explica pe culoarele conferintei – ci pentru a nu se irita si mai mult Rusia, cu care incepuse un parteneriat bazat pe o relatie apropiata intre Clinton si Yeltsin.

Este evident, relatia dintre SUA si Rusia este diferita acum iar Ucraina a devenit, dupa 15 ani, noul poligon de incercare in fixarea zonelor de influenta.

  Un.P Cine naiba era ambasador roman la Washington in 2002 asaincat prim-ministrul roman de atunci afla abia acum de chestiunile astea? Sa fi fost ala de l-a batut vantu lui Basescu?

Costel Gilca Un prostanac? Il vad ce posteaza.....e aiuritor cum oameni pe care mama natura nu i-a inzestrat intelectual ajung in pozitii! Nu ma refer la capacitatea de a recepta ..ci la  capacitatea de a naste idei...

Gradinaru Gheorghe AN nu afirma ca el acum a aflat despre subiectul relatat.La momentul respectiv situatia reala a fost cunoscuta de toti factorii de decizie

Un.P Oare? Sa-i asteptam pe onorabilii coprospectivi Zoe Petre & Adrian Severin sa confirme/infirme acest lucru, domniile lor fiind in miezul lucrurilor la acel moment de timp.

Viorel Straoanu Nimic nu este ce ceea ce pare in momentul cind ne este prezentat.Intotdeuana am aflat ulterior, ca ceea ce ne fusese aratat ca fiind bun sau rau era de fapt altceva.

Adrian Severin Nu am avut prilejul să citesc cartea lui Strobe Talbott. Acesta a fost creierul politicii externe americane în timpul administrației Clinton. L-am cunoscut bine și am lucrat excelent împreună. A fost primul cu care am discutat ideea parteneriatului strategic SUA-România în timpul vizitei mele de la Washington din aprilie 1997. Spre a evita barierele birocratice, am decis să ridic această problemă direct în întâlnirea cu dl Talbott, întâlnire care a durat câteva ore, ea incluzând și o masă de prânz. I-am spus atunci că "prefer ca România să devină membru NATO ca partener strategic al SUA decât să devină partener al SUA ca membru NATO".

Se pare că pledoaria mea l-a convins, întrucât, trecând peste sugestiile diplomaților americani prezenți ca proiectul să fie luat spre studiu la nivel de tehnicieni, ne-a cerut să acceptăm o pauză neprevăzută de program (timp în care ne-a oferit un tur ghidat al muzeului Dep de Stat) pentru a-i explica dnei Albright "surprinzătoarele" propuneri românești. La reluarea discuțiilor, de astă dată cu Secretarul de Stat însuși, dna Albright a declarat că "SUA sunt interesate într-un parteneriat pe termen lung cu România". Pornind de aici asistentului Secretarului de Stat Marc Grossman a pregătit un non paper pe care l-am discutat și agreat la București în toamna aceluiași an. El includea principiile informării, consultării, coordonării și cooperării în toate chestiunile de interes strategic ale celor două state. Așa s-a născut parteneriatul strategic româno-american. El nu era decât în fază incipientă (de anteproiect) la Summitul de la Madrid.

Dacă despre primirea României în NATO la acel Summit, dl Talbott spune doar ceea ce citează dl Năstase (care în momentul respectiv nu mai era președinte al Camerei Deputaților și nu ajunsese încă prim ministru), înseamnă că este departe de a fi spus totul. Cert este că memoria nu este istorie.

Faptul că SUA se temeau că extinderea NATO cu cinci în loc de trei state ar putea determina supărarea Rusiei și retragerea președintelui Elțân din procesul de construire a unei "case comune europene" (expresia îi aparținea lui Mihail Gorbaciov) ne era cunoscut. Cred că dl Talbott însuși ne-a informat asupra acestui lucru, alături de alți demnitari și diplomați americani. De fapt teama că Senatul SUA nu va ratifica acordul pentru invitarea României tot de aici pornea. Senatul era de părere că răbdarea Rusiei nu trebuie pusă la încercare.

Ceea ce se pare că nimeni nu vrea să explice este de ce tocmai prin invitarea României (de Slovenia nimeni nu se sinchisea și ea a fost lăsată afară la Madrid tocmai spre a nu face ca România să fie singura refuzată) se trecea "linia roșie" a răbdării moscovite?! Răspunsul este că până atunci (și nici după) Occidentul nu convenise cu URSS / Rusia o linie de demarcație clară care să arate în ce parte se plasează România (și Bulgaria). Dacă statele de la Viszegrad fuseseră adjudecate de Occident, soarta României (și a Europei de S-E) fusese lăsată în ambiguitate, Rusia înțelegând că în mod tacit s-a convenit ca ea să nu fie admisă / inclusă în clubul occidental.

Ofensiva diplomatică a României în iarna și primăvara lui 1997 făcuse, însă, ca practic toate statele membre ale NATO, cu notabila excepție a SUA (și dintr-o neatenție, a Islandei), să treacă de partea României. Lăsată singure la reuniunea pregătitoare a miniștrilor de externe de la Sintra (Portugalia), SUA s-au speriat cu atât mai tare și au decis să facă act de autoritate spre a arăta cine comandă muzica în NATO. După o mărtursire pe care mi-a făcut-o ulterior fostul ambasador al SUA la NATO, teama de precedentul ca America să fie lăsată la remorca celorlalți membri, alături de teama ca Rusia să nu reproșeze încălcarea înțelegerii (repet, poate implicită dar niciodată modificată explicit) privind "sferele de influență", a condus la decizia defavorabilă nouă de la Madrid. După încheierea mandatului său, în timpul unei vacanțe în Grecia petrecute împreună la invitația lui George Papandreou, Bill Clinton a recunoscut că la Madrid a făcut o greșeală neinvitând România să se alăture NATO.

Ambasadorul României la Washington în acea perioadă era Mircea Geoană. Nu i se poate reproșa că nu a aflat reticențele SUA și nu le-a comunicat la București. Potrivit memoriilor asistentului Secretarului de Stat Ronald Asmuss i s-ar putea reproșa, însă, ceva mai grav. Aflând de felul în care SUA au încercat să pună pumnul în gura aliaților, am invitat la MAE pe toți ambasadorii statelor NATO și le-am declarat că gestul Washingtonului nu ne intimidează și nu ne descurajează întrucât suntem obișnuiți cu un asemenea comportament de când eram membri ai Tratatului de la Varșovia iar URSS încerca să ne trateze în același fel. În consecință, am adăugat, problema este dacă democrațiile occidentale de la care noi vrem să învățăm democrația se vor purta acum măcar cu demnitatea cu care România obișnuia să se poarte față de URSS sau vor accepta că majoritatea politică este mai tare decât majoritatea aritmentică atunci când ea include SUA.

Astăzi, probabil, o asemenea declarație românească ar fi tratată ca un gest de terbilism și ar fi ignorată. În 1997 (când România crease alianțe strategice și structuri de securitate locale apte a se insera util în strategia regională a SUA) ea a produs un oarecare șoc. Ar fi fost de așteptat să îl folosim. Potrivit mărturiei lui Ron Asmuss, ambasadorul României la Washington a dat însă asigurări că "fermitatea" este doar un gest de voluntarism al ministrului său de externe, care este singur în acest demers iar România va accepta fără probleme refuzul. N-aș putea băga mâna în foc că în lipsa unor asemenea asigurări fără mandat, decizia SUA ar fi fost alta dar cu siguranță că dezavuarea ministrului de externe de către propriul ambasador (pe lângă alte gafe diplomatice și alte dezavuări similare ale altor demnitari români ai momentului) a slăbit mult capacitatea de persuasiune a României.