Germania, noul competitor al SUA-4 septembrie 2014

Germania, noul competitor al SUA-4 septembrie 2014

Evenimente premergatoare Summitului NATO

Draghi Puterity Cu ocazia summit-ului NATO, doua linkuri care cred ca merita citite cu atentie:

Primul, o scrisoare deschisa adresata cancelarului Merkel de catre fosti membrii a comunitatii de informatii a SUA. Interesanta partea referitoare la Rasmussen, in contextul declaratiilor lui de azi. Cititi insa si comentriile germanilor la articol pentru o psihograma a cancelarului german:
http://consortiumnews.com/2014/09/01/warning-merkel-on-russian-invasion-intel/
Al doilea, un proiect de lege din SUA care daca va fi adoptat ar crea un automatism care ar duce la declansarea unui razboi nuclear cu Rusia.
http://www.globalresearch.ca/the-russian-aggression-prevention-act-rapa-a-direct-path-to-nuclear-war-with-russia/5397171

Warning Merkel on Russian ‘Invasion’ Intel | Consortiumnews

consortiumnews.com

Smaranda Dobrescu Se pare ca dat fiind situatia actuala si constrangerie tuturor dictate de diferite interese, in afara unei minuni de revenire la ratiune a liderilor ucrainieni, doar presingul intern al germanilor asupra D-nei Merkel ar mai da o speranta, dupa parerea unui comentator german.

Un Prospectiv  Un NATO in cautare de raison d'être.

Gradinaru Gheorghe Sentimentul personal este ca evenimentele din Ucraina sunt rezultatul urmarit de aripa dura din usa ( chiar in opozitie cu actualul presedinte) de a readuce NATO ca principal instrument de forta nu numai armata dar inclusiv politica in Europa , sub conducerea SUA.

Un.P  Sotia franceza a cuplului franco-german de putere europeana da semne de nervozitate. Se cauta terapie anglo-saxona.
http://www.cotidianul.ro/statele-unite-ar-trebui-sa-se.../

Statele Unite ar trebui să se teamă de noua Europă germană

Interviu cu istoricul şi antropologul Emanuel Todd realizat de Olivier Berruyer, postat pe histoireetsociete.wordpress.com.
Dacă ieşim din delirul mass-media “occidentale”, care par să fi revenit la modelul anului 1956, în plin război rece care ameninţa să devină fierbinte, şi dacă observăm realitatea geografică a fenomenelor, rezultă destul de simplu că acest conflict din Ucraina are loc într-o zonă de confruntare tradiţională între Germania şi Rusia. Am sentimentul că Statele Unite, de această dată, din teama de a nu deveni ridicole după reîntoarcerea Crimeii în cadrul Rusiei, au cedat prima poziţie Europei sau mai degrabă Germaniei, pentru că ea este cea care controlează acum Europa.
Primim semnale contradictorii dinspre Germania. Uneori Germania mai pacifistă, pe un model defensiv, de cooperare. Alteori, dimpotrivă, Germania este limpede în contestarea sau înfruntarea cu Rusia. Această linie dură capătă forţă pe zi ce trece. Steinmeier a fost împreună cu Fabius şi Sikorski la Kiev. Merkel vizitează singură noul protectorat ucrainean.
Dar nu asupra acestei înfruntări are Germania controlul. În urmă cu şase luni, când se afla deja într-un conflict virtual cu Rusia în câmpia ucraineană, Merkel a umilit Anglia impunându-l, cu o incredibilă duritate, pe Juncker drept preşedinte al Comisiei. Un lucru şi mai extraordinar, germanii au început să-i înfrunte pe americani, servindu-se de o poveste de spionaj a SUA. Este absolut incredibil, când ştim de cooperarea dintre serviciile secrete germane şi americane în timpul războiului rece. Se pare că astăzi BND, serviciul german de informaţii, spionează politicieni americani. Cu riscul de a şoca, aş spune că, ţinând cont de ambiguitatea politicii germane în Est, sunt cu totul pentru monitorizarea de către CIA a responsabililor politici germani. Sper că serviciile secrete franceze îşi vor face treaba şi vor participa la supravegherea unei Germanii din ce în ce mai active şi mai aventuroase pe plan internaţional. Rămâne ca această agresivitate antiamericană a Germaniei să fie un fenomen nou, de care să ţinem cont. Stilul ei este fascinant. Modul în care oamenii politici germani au vorbit Americii vădeşte o profundă aroganţă. Există un fond antiamerican la est de Rin. Am avut ocazia de a-l măsura în timpul lansării volumului “După imperiu”. După mine, el explică succesul mare în librării a acelei traduceri.
A fost deja un moment în care guvernul german a luat în derâdere reproşurile americane în materie de administrare a economiei. Să contribuie la echilibrul cererii mondiale? De ce să o mai facă? Germania are proiectul ei, de putere mai degrabă decât de bunăstare: să reducă cererea în Germania, să-şi aservească ţările din Sud, să-i pună la muncă pe est-europeni, să arunce câteva firimituri sistemului bancar francez, care controlează Elyse-ul.
Într-o primă fază, în momentul anexării Crimeii, am fost sensibilizat de refacerea Rusiei: o putere care nu vrea să renunţe să meargă pe propriile picioare şi care este capabilă să ia decizii. Acum, constat că Rusia este în mod fundamental o naţiune în curs de stabilizare, chiar dacă lumea o blamează.
Adevărata putere emergentă, înaintea Rusiei este Germania. Ea a urmat un drum fantastic, de la difucltăţile economice de după unificare şi până la refacerea economică şi apoi preluarea controlului asupra continentului, în ultimii cinci ani. Toate acestea merită o reinterpretare. Criza financiară nu a demonstrat doar soliditatea Germaniei. Ea a revelat si capacitatea ei de a utiliza criza datoriilor pentru a-şi subordona continentul. Dacă renunţăm la retorica arhaică a războiului rece, daca încetăm să mai agităm spectrul ideologic al democraţiei liberale şi al valorilor ei, dacă încetăm să ascultăm bla-bla-ul europenist pentru a observa secvenţa istorică în care ne aflăm, dacă acceptăm să vedem că regele e gol, constatăm că:

1. În cursul a cinci ani, Germania a preluat controlul continentului european pe plan economic şi politic;
2. În cinci ani, Europa se află aproape în război cu Rusia

Acest fenomen este umbrit de o dublă negare:cea a ascensiunii germane şi cea a decăderii americane.
Aşa este Franţa, care nu vrea niciodată să admită că are o relaţie de servitute voluntară cu Germania. Franţa nu poate gândi altfel, atât timp cât nu admite că Germania a devenit puternică şi că Parisul nu poate să o controleze. O lecţie a celui de Al Doilea Război Mondial este că Franţa nu poate controla Germania, ale cărei capacităţi organizatorice, disciplină economică şi potenţial de iraţionalitate politică trebuie să le recunoaştem.
Refuzul francez al realităţii germane este evident. Vorbeam de Francois Hollande ca de “vicecancelarul Hollande”. Sau ca de un simplu “director de comunicare al cancelarului”. Cotele uriaşe de nepopularitate vin şi din această servitute faţă de Germania.
Actorii sunt incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac
Altcineva trebuie să controleze Germania. Ultima dată, această sarcină a revenit americanilor şi rusilor. Trebuie să admitem că “sistemul Germania” este capabil să genereze o energie extraordinară. Ca istoric şi antropolog, aş putea spune acelaşi lucru despre Japonia şi Suedia sau despre cultura evreiască, bască sau catalană. Este un fapt: anumite culturi sunt astfel. Franţa are alte calităţi.
Ea a generat ideile de egalitate, de libertate, o artă de a trăi care fascinează o planetă, a avut o natalitate mai mare decât vecinii săi, rămânând o ţară avansată pe plan intelectual şi tehnologic. Este probabil că în cele din urmă va trebui să admitem că Franţa are o viziune mai echilibrată asupra vieţii. Dar nu este vorba aici de metafizică sau de morală: vorbim de raporturile de forţă internaţionale. Dacă o ţară se specializează în industrie sau război, trebuie să ţinem cont de asta şi să vedem cum această specializare economică, tehnologică şi de putere poate fi controlată.
Statele Unite, cea de a doua negare
Negarea SUA a fost formalizată prin emanciparea Germaniei, în timpul războiului din Irak, în 2003 şi prin asocierea Schroeder-Chirac-Putin; anumiţi strategi americani au spus atunci: “Trebuie să pedepsim Franţa, să uităm ce a făcut Germania şi să iertăm Rusia”. De ce? Pentru că cheia controlului american în Europa, moştenire a victoriei din 1945, este controlul Germaniei. Actul de emancipare din 2003 ar fi fost începerea disoluţiei imperiului american. Această strategie a struţului s-a instalat şi pare că azi le interzice americanilor să aiba o viziune corectă asupra emergenţei germane, o nouă ameninţare pentru ei, după mine mult mai mare decât a Rusiei, care este o ameninţare exterioară.
Germania joacă un joc complex, ambivalent, dar este motorul crizei: deseori, naţiunea germană pare pacifistă şi Europa, sub controlul german, pare agresivă. Sau invers. Germania are doua pălării: Europa este Germania şi Germania este Europa. Ea poate vorbi pe mai multe voci. Când cunoaştem instabilitatea psihică care caracterizează, istoric vorbind, politica externă germană şi bipolaritatea sa, în sens psihiatric, în raportul cu Rusia, totul devine năgrijorător.Sunt conştient că vorbesc foarte dur, dar Europa este aproape de un război cu Rusia şi nu avem timp să fim curtenitori. Populaţiile de limbă, de cultură şi identitate rusă sunt atacate în Ucraina de est cu aprobarea, sprijinul şi deja fără îndoiala cu armele UE. Cred că ruşii ştiu că sunt, de fapt, în război cu Germania. Tăcerea lor nu este, ca în cazul francezilor şi americanilor, un refuz de a vedea realitatea. Este diplomaţie. Au nevoie de timp. Autocontrolul şi profesionalismul lor merită admirate.
America nu-şi mai controlează vasalii, dar trebuie să aprobe aventurile regionale
Până în prezent, în această criză, americanii au stat în spatele Germaniei. Această Americă, care nu mai controlează, dar care trebuie să aprobe aventurile regionale ale vasalilor săi, a devenit o problemă, problema geopolitică numărul 1. În Irak, America trebuie deja să coopereze cu Iranul, inamicul ei strategic, pentru a face faţă jihadiştilor finanţaţi de Arabia Saudită. Arabia Saudită, ca şi Germania, are statut de aliat important; trădarea ei nu trebuie de aceea oficializată...În Asia, sud-coreenii, din resentiment faţă de japonezi, încep să coopereze cu China, rivali strategici ai americanilor. Peste tot, nu doar în Europa, sistemul american se fisurează sau chiar mai rău.
Naţiunea-continent americană vs noul imperiu german
Puterea şi hegemonia germane în Europa merită o analiză dintr-o perspectivă dinamică. Trebui să explorăm, să proiectăm să previzionăm pentru a ne orienta în lumea ce e pe cale să se nască. Trebuie să acceptăm să vedem această lume cum o vedea şcoala realistă, cea a lui Kissinger de exemplu, adică fără a ne pune întrebări legate de valorile politice: doar purul raport de forţă între naţiuni. Dacă gândim astfel, Rusia nu este o problemă a viitorului, iar China nu este deocamdată puternică militar. În lumea noastră globalizată putem prezenta două mari sisteme: naţiunea-continent americană şi noul imperiu german, un imperiu economico-politic pe care oamenii continuă să-l numească din obişnuinţă Europa. Este interesant să evaluam raportul de forţe între cele două sisteme.
Lideri incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac
Nu ştim cum se va încheia criza ucraineană. Dar trebuie să facem un efort să ne protejăm de această criză. Cel mai interesant este să încercăm să ne imaginăm o victorie a “Occidentului”. Vom ajunge la ceva surprinzător: dacă Rusia cedează, disproporţia de forţe demografice şi industriale între sistemul german, extins în Ucraina, şi SUA va duce la o basculare a centrului de gravitate al Occidentului şi la prăbuşirea sistemului american. Lucrul de care americanilor ar trebui să le fie teamă este o prăbuşire a Rusiei. Însă una dintre caracteristicile situaţiei este că actorii sunt incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac. Nu vorbesc doar despre Obama, care nu înţelege nimic despre Europa. E născut în Hawaii şi a trăit in Indonezia: doar zona Pacificului există pentru el.
Însă sunt depăşiţi şi geopoliticienii americani de tradiţie europeană. Mă gândesc la Zbigniew Brzezinski, îmbătrânit, dar care rămâne un teoretician al controlului Eurasiei de către SUA. Obsedat de Rusia, el nu a văzut Germania. El nu a văzut-o pentru că, lărgind NATO până la ţările baltice, Polonia şi alte democraţii populare, puterea militară americană a croit un imperiu pentru Germania, economic în primă fază, dar şi politic astăzi. Germania a început să se înţeleagă cu China, celălalt mare exportator mondial. Îşi aminteşte Washingtonul că în anii 1930 Germania a ezitat între alianţa cu China şi cea cu Japonia şi că Hitler, la început, l-a înarmat pe Chiang Kai-Shek şi l-a ajutat să-şi creeze o armată? Extinderea NATO către est ar putea duce la o variantă B al coşmarului lui Brzezinski: o reunificare a Eurasiei independent de voinţa SUA. Fidel originilor sale poloneze, el se temea de o Eurasie sub control rus. El riscă să se dovedeasca unul dintre acei polonezi absurzi care, din ură faţă de Rusia, au asigurat măreţia Germaniei.
Puterea germană, formată prin punerea la munca capitalistă a naţiunilor din Est
Desigur, puterea germană este eterogenă şi prin urmare fragilă, potenţial instabilă, dar mecanismul în curs de ierarhizare a populaţiilor începe să definească o structură de dominaţie coerentă şi eficace. Puterea germană recentă s-a format prin activitatea capitalistă a fostelor naţiuni comuniste. Este un lucru de care nici germanii poate că nu sunt conştienţi şi care va fi probabil adevărata lor fragilitate: dinamica economiei germane nu este doar germană. O parte a succesului german vine din faptul că comuniştii s-au preocupat mult de educaţie. Au lăsat în urma nu doar sisteme industriale învechite, ci şi o populaţie educată la un nivel superior.
Comparaţi situaţia educaţiei din Polonia înaintea războiului cu cea de acum, mult mai bună, şi se va vedea că o bună parte din creşterea economică actuală se datorează comunismului. Vom vedea în ce stare va fi lăsată Polonia după administrarea germană. Rămâne ca Germania să înlocuiască Rusia ca putere care controlează estul european. Rusia a fost slabita de controlul asupra democraţiilor populare, costul militar nu a fost compensat de câştigurile economice. Datorită Statelor Unite, costul controlului militar este aproape zero pentru Germania.
Germania conduce continentul european
O asemenea hartă ajută să conştietizăm faptul că Europa şi-a schimbat natura şi că ea nu evocă doar prezentul, ci şi un viitor poate foarte apropiat. Hărţile pe care le oferă de regulă Comunitatea Europeană sunt hărţi cu pretenţii egalitare, care nu ne mai arată realitatea. Aici avem o primă tentativă de organizare vizuală a realităţilor noii Europe. Harta ajută la observarea caracterului central al Germaniei şi a modului în care ea conduce continentul european. Primul lucru despre care vorbeşte această hartă este că există un spaţiu informal mai mare decât Germania însăşi, “spaţiul german direct”, care include ţările ale căror economii depind aproape total de Germania.
Unii vor vedea aici “erori”, ca de exemplu integrarea Elveţiei, care nu este parte a instituţiilor europene. Dar, oricare sunt sentimentele elveţienilor, realitatea obiectivă este că, când avem de a face cu companii elveţiene importante, simţim prezenţa Germaniei. Nivelul de interpenetrare la nivel economic este în aşa fel definit, încât nu putem vorbi de independenţa Elveţiei.
Cât despre Olanda, cum spunea Friedrich List, nu este decât zona de debuşeu a Germaniei la gurile Rinului. Cehoslovacia, în ziua în care a decis să vândă Skoda către Volkswagen, şi-a pecetluit destinul. Datorită acestui spaţiu central foarte populat, Germania are o influenţă superioară celei oferite de cele 82 de milioane de locuitori ai săi.
Are puterea unei zone cu 130 de milioane de locuitori. Dar acest spaţiu nu este singura explicaţie a influenţei germane. Cred că Germania nu ar fi fost niciodată capabilă să preia controlul continentului fără cooperarea Franţei. Mai este un element subliniat în această hartă: serviturea voluntară a Franţei şi a sistemului ei economic şi, în interiorul acestui cadru, acceptarea de către elitele franceze a ceea ce pentru ele – dar nu şi pentru poporul francez – este colivia de aur a monedei euro. Băncile franceze supravieţuiesc bine în această închisoare. Franţa îşi adaugă cele 65 de milioane de locuitori la spaţiul german şi îi conferă un soi de masă critică la scară continentală.
Astfel se ajunge la un nivel superior faţă de scara rusă sau japoneză. Acest bloc negru reprezintă inima puterii germane; ea menţine într-o stare de supunere Europa de Sud, devenită o zonă dominată în interiorul sistemului european. Germania este detestată în Italia, în Grecia şi fără îndoială în toată Europa de Sud, din cauza mâinii de fier bugetare. Dar aceste ţări nu dovedesc nimic, pentru că Germania, cu zona sa apropiată şi cu Franţa, are capacitatea de a domina totul. Aceste ţări sunt reprezentate în portocaliu pe hartă.
Propun şi o alta categorie de state, în rosu, pe care le-aş numi “sateliţii rusofobi ai Germaniei”. Paradoxal, aceste ţări au un anumit grad de libertate. Sunt în spaţiul german de suveranitate, dar nu le-aş califica prin statutul de vasal, pentru că au aspiraţii la autonomie şi sunt antiruse. Priviţi: Franţa nu mai visează; sub conducerea socialiştilor şi a UMP, ea nu aspiră decât la supunere. Polonia şi Suedia, ţările baltice au însă un vis: să învingă Rusia. Participarea lor voluntară la spaţiul de dominaţie german le permite să creadă în visul acesta. Dar mă întreb dacă, în profunzime, Suedia care a trecut din nou către dreapta nu este pe cale să devină ce era şi înainte de 1914, adică germanofilă.
Sateliţii rusofobi merită o categorie specială, pentru că pot determina Germania să aleagă căi greşite. Elitele franceze au făcut-o deja, sfidând Germania şi apoi refuzând să o critice. Pentru Suedia şi Polonia sau statele baltice situaţia este alta. Aici este vorba de a aduce Germania pe calea violenţei în raporturile internaţionale.
Nu am vorbit de Finlanda şi de Danemarca în această categorie. Spre deosebire de Suedia, Danemarca este liberală cu adevărat. Legătura sa cu Anglia merge dincolo de bilingvismul tipic scandinav pentru o bună parte a populaţiei. Danemarca priveşte spre Vest şi nu este obsedată de Rusia. Finlanda a învăţat să trăiască cu sovieticii şi nu are motive să se îndoiască de posibilitatea de a se înţelege cu ruşii. Desigur, a fost în război cu Rusia, Finlanda a făcut parte din Imperiul ţarist între 1809 şi 1917, dar sub forma unui mare ducat, situaţie care i-a permis să scape de imperiul suedez. Adevărata putere colonială pentru finlandezi a fost Suedia şi mă îndoiesc că vor să revină sub conducerea suedeză. Pe hartă, Finlanda şi Danemarca sunt dominate precum ţările din sud. Absurd? Economia finlandeză plăteşte deja preţul agresiunii europene împotriva Rusiei. Şi Danemarca va fi pusă în dificultate de ieşirea Angliei din sistemul continental.
Am asociat Ungaria cu Marea Britanie, în tentativa ei de “evaziune din sistemul european”. Viktor Orban are o reputaţie proastă în UE. Aceasta pentru că este autoritar şi reprezintă dreapta dură. Poate că este aşa. Dar în primul rând pentru că rezistă presiunii germane. Ne putem întreba de ce Ungaria nu este antirusă, atât timp cât a fost supusă unei represiuni sovietice violente in 1956. Ca de cele mai multe ori, “în ciuda” trebuie înlocuit aici cu “pentru că”. În 1956, doar Ungaria s-a revoltat. Ungaria poate fi mândră de istoria sa sub dominaţia rusă mai mult decât cehii sau polonezii, care atunci nu au mişcat. Ungaria poate să ierte. Un banc unguresc din anii 1970 ne poate ajuta să înţelegem diferenţele dintre est-europeni: “În 1956, ungurii s-au comportat precum polonezii, polonezii precum cehii şi cehii ca nişte porci.”
Am reprezentat Ucraina ca fiind “în curs de anexare”. Este vorba de anexarea unei zone în descompunere etatică şi industrială, o dezintegrare care va fi accelerată de acordurile de liber schimb cu UE. Dar vorbim şi de anexarea unei populaţii active şi ieftine.
În mod fundamental, sistemul german se bazează pe anexarea unor populaţii active. În primă fază au fost utilizate populaţiile din Polonia, Cehia şi Ungaria. Germanii au reorganizat sistemul lor industrial utilizând forţa de muncă ieftină. Populaţia activă din Ucraina, care are 45 de milioane de locuitori, cu nivelul ei bun de educaţie moştenit din epoca sovietică, va fi o captură excepţională pentru Germania. Va permite dominaţia Germaniei pentru o perioada lungă, devenind o putere economică superioară statelor Unite. Bietul Brzezinski!
Mizele energetice

Rutele energetice reprezentate dărâmă un mit. Este mitul că ruşii, prin construirea South Stream, ar vrea doar să scape de intermedierea energetică a Ucrainei. Dacă privim la traseele gazoductelor existente, singurul lor punct comun nu este tranzitul prin Ucraina, ci faptul că toate ajung în Germania. De fapt, adevărata problemă a ruşilor nu este doar Ucraina, ci şi controlul gazoductelor de către Germania. Aceasta este şi problema Europei de Sud.
Dacă încetăm să ne gândim la Europa într-un mod naiv, ca un sistem egalitar care are probleme cu ursul rus, vom vedea că Germania poate avea interesul ca South Stream să nu fie construit, pentru că ar face să-i scape de sub control aprovizionarea cu energie a părţii de Europă pe care o domină. Miza strategică a South Stream nu este doar una între Est şi Vest, între Ucraina şi Rusia, ci şi între Germania şi Europa de Sud, dominată de Berlin.
Încă o dată, aceasta nu este o hartă definitivă; este o hartă care creează imaginea realităţii Europei şi care încearcă să ne scoată din ideologia hărţilor neutre, care ascund ceea ce Europa este pe cale să devină: un sistem de naţiuni inegale, prinse într-o ierarhie care include ţări dominate clar, ţări agresive, o ţară dominantă, precum şi o tara care este ruşinea Europei - Franţa.

Smaranda Dobrescu  www.les-crises.fr Exemplificarea grafica a situatiei descrise de Todd (date Banca Mondiala)

Se poate constata clar pe graficele referitoare la PIB/ locuitor ale tarilor din Europa si in cazul SUA ierarhizarea implacabila a Europei in jurul epicentrului german incepand cu 2005: desprinderea plutonului de tari europene de Germania, bine inteles a tarilor mari, adica Franta si Regatul Unit. Se poate observa pe aceste curbe rapiditatea evolutiei care este abia la inceput.Poate ca o parte a poporului german sufera din cauza salariilor mici, dar pe global, PIB-ul pe locuitor sfarseste de fiecare data sa se evidentieze in favoarea Germaniei. Ne indreptam spre un sistem in care germanii vor fi beneficiarii strivirii sistemelor industriale din restul continentului
De remarcat ca in raport cu intreg continentul european SUA nu se afla la acelasi nivel in privinta populatiei angrenate in sectorul industrial

S.D  De interes unele din comentariile de pe forum:
Plus rien: C’est le seul blog qui montre que le TAFTA profitera à l’Allemagne. C’est bien vu! On aurait pu penser que les États unis étaient protégés par le dollar, mais l’exemple du royaume-uni semble vous donner raison pour la suite des événements.

Chios: “c’est notre avenir, éventuellement proche”
C’est vrai, il décrit un “bloc continental américain”, ce qui n’est pas la situation actuelle.
Et il y isole EU et UE.

Le point faible de l’Allemagne outre sa démilitarisation, c’est son besoin de ressources pour réaliser son potentiel, même hégémonique, or, à part les states, je ne vois pas où elle ira les chercher, à moins qu’elle n’ait “vassalisé ” la Russie. elle aussi?

Sans la Russie, dans ce scénario, l’Allemagne reste extrêmement tributaire des states.

Kiwixar: “Le gaz de schiste va permettre une relance des states.”

C’est une bulle sur une industrie qui n’est pas rentable, et dont les puits s’épuisent très très rapidement.

“Son cheval de bataille est la lutte contre le capitalisme d’Etat, représenté par la Chine et la Russie”

Mais l’Etat fédéral US est lui aussi pantagruélique, notamment avec ce qui en dépend :
- l’industrie militaire
- le système financier sauvé par l’Etat
C’est bien cette soviétisation des US qui est en train de les tuer.

Isidor: L’industrie est un bon signe de quelque chose , mais quoi ? Todd reprend là une distinction empirique sans l’interroger . Pourquoi le ferait il puisque personne ne le fait , sauf Alfred Sauvy qui a introduit une autre version selon le critére de la productivité .
Mais pourquoi les films sont ils classés production industrielle et pas les logiciels ou la climatisation ? Sans parler du transport et de la distribution de l’electricité qui au contraire des Lamas en lévitation ne bougent pas par l’opération de l’esprit . On a ainsi comme les ex classifications animales des notions étranges , comme par exemple le Kiwi chez les Chinois classé souris végétale , à cause de ses poils .

Mais aussi pourquoi ne pas appliquer aux USA , le méme critére que pour l’Allemagne : prendre en compte la production US hors frontiére . C’est quand méme d’eux que vient l’existence des firmes multi ou trans ou supra -nationales , suite aux lois anti-trusts . Et elles sont conséquentes quand méme ces activités hors continent .

Perceval78: L’intérêt de l’Allemagne en Ukraine est donc :

1) d’éviter que le conflit dégénère
2) s’arranger avec les russes pour couper l’Ukraine

La non vente des Mistrals arrange les Allemands car ca affaiblit la France

Manfred Weber @ManfredWeber · 12h
Wise decision from @Elysee not to deliver #Mistral to Russia. #EU must stand united! @EPPGroup

Manfred Weber n’hesite pas a se faire prendre en Photo avec Andriy Parubiy

Les polonais sont dans leur jeu habituel

1) contre les russes
2) contre les allemands

Ce qui explique la position de Radek SIkorski

WARSAW, Poland (AP) — Poland’s Foreign Minister Radek Sikorski says that his country is “surprised” by Germany’s reluctance to approve an increase of NATO troops in its eastern member states, which feel threatened by Russia’s role in the armed conflict in Ukraine.

His remarks were published by the Gazeta Wyborcza daily Wednesday, on the eve of a high-stakes NATO summit that is to decide on a response to the conflict.

Poland and three Baltic states that shed Moscow’s control and joined NATO are concerned for their security and want more of the pact’s troops on their territory as a deterrent.

Asked about Germany’s opposition to the idea he said Poland is “surprised that some Western European countries are so restrained on the issue of strengthening the Eastern flank.”

Un.P  http://www.cotidianul.ro/nato-despre-un-conflict-cu.../

A se citi impreuna cu Emmanuel Todd

NATO despre un conflict cu potențial extrem

După prăbuşirea comunismului, NATO a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată în 1949 împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor comuniste din Est, peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. „Maurul” NATO îşi făcuse pe deplin datoria, putea să părăsească scena. Dar, liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de Stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov în timpul negocierilor privind reunificarea Germaniei („alianţa nu va înainta nici un inch către Est”), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului SUA asupra statelor europene individual, şi a UE în general. Expansiunea NATO urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ducea la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, dispăruse, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar, nu au fost în stare să definească limpede care anume erau acele „alte primejdii”şi nici „arcul de instabilitate”, în fapt motivele reale pentru extinderea NATO n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Pentru Statele Unite, perspectiva unui NATO lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri ai organizaţiei, însemna revanşa faţă de fosta opresiune, prin apartenenţa la un club occidental select. Prin extindere, acoperind toate ţările estice, şi-a asumat cumva NATO riscul de a-i proteja pe noii membri? Nici astăzi, după 20 de ani, răspunsul nu este sigur da. În cel mai bun caz, calitatea de membru al NATO avea mai degrabă o valoare psihologică, decât una militară. Totuşi, intrarea în NATO şi, de pildă, rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 din România au însemnat pentru această ţară ieşirea din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în cea a SUA. Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu însemna că a acceptat-o. A reacţionat reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici, prima Belarus, ţări caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Extinderea în continuare a NATO, după ce Războiul Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs NATO, după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, la 22 noiembrie 2002, un emisar al Washingtonului, neoconservatorul Bruce Jackson, a iniţiat şi executat operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia), precum şi a Sloveniei în organizaţie şi, astfel, SUA au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. La 5 februarie 2003 acelaşi emisar a redactat personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei. Iar alţii pur şi simplu au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa Răsăriteană după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa Răsăriteană se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării cooperării germano-ruse” (Larrabee, F. Stephen, Danger
and Opportunity in Eastern Europe, în „Foreign Affairs”, Nov.-Dec. 2006, New York, pp.117-131). Scria şi Timothy Garton Ash, directorul Centrului de Studii Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa estică a existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (autor citat, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the West, Vintage Books, New York, 2005, p. 77). Pe de altă parte, în anii 2000-08 ai administraţiei Bush jr., Europa Occidentală s-a îndepărtat şi mai mult de America. Din pricina ignorării de către Washington a agendei internaţionale existente, o serie de divergenţe mai vechi, cum au fost Protocolul de la Tokyo asupra încălzirii globale, Curtea Internaţională de Justiţie, tratatul pentru limitarea rachetelor antibalistice, sau tratatul general pentru experienţele nucleare şi convenţia privind armele biologice, s-au adâncit. Mai mult, la reuniunea NATO de la Bucureşti, de la 2-4 aprilie 2008, Bush a scăpat din mâini frâiele alianţei, Germania a preluat rolul de factor decizional al organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene s-au raliat în spatele Angelei Merkel, pentru a împiedica lărgirea alianţei în spaţiul ex-sovietic, iar când hotărârea lor a fost anunţată, Georgia şi Ucraina „portocalii” au constatat, uluite, că sprijinul Statelor Unite nu a fost suficient ca să le pună pe calea aderării. Apoi, alegerile prezidenţiale din America, din noiembrie 2008, au oferit o oportunitate pentru un nou început în relaţiile UE-SUA, dar vest-europenii au cerut insistent formularea unei noi politici externe americane în Europa, iar experţi de peste ocean au considerat, că Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece (James Rubin, profesor la departamentul pentru afaceri internaţionale şi publice al Universităţii Columbia, din New York). De asemenea, alţii au afirmat că nici 11 septembrie 2001 nu a reuşit să aducă o prietenie transatlantică reală, curând după tragicul eveniment de la turnurile gemene din New York 66% dintre vest-europeni, conform unui sondaj al Institutului Pew International, din New York, au exprimat opinia că politica Americii în lume a fost o cauză majoră a atacurilor teroriste. La vestea tragediei, europenii vestici au reacţionat cu oroare, tristeţe şi simpatie, mulţi au crezut că aceştia se vor alătura Statelor Unite în războiul contra terorii, de fapt ei nu au împărtăşit nici temerile, şi nici ideea americanilor de a face grabnic ceva. Solidaritatea lor a dispărut, credeau pe atunci specialişti de la Fundaţia Carnegie.

Dar, născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO a încercat şi ea să ţină pasul cu vremurile şi să se globalizeze, din Scoţia în Afghanistan, şi până în Darfur, în Africa. Mai mult, la reuniunea organizaţiei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea organizaţiei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă, s-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – pot să contribuie la efortul de a răspunde urgenţelor globale. A încercat, apoi, în 2008, să se extindă la 400 de km de Moscova şi în Caucaz, dar a cunoscut un eşec sever. Astăzi, într-un „Drang nach Osten” reşapat, cu puţine ore înaintea celui de al 27-lea summit al său, de la Newport, în Marea Britanie, încearcă din nou „marea cu degetul”, Marea Neagră, către aceeaşi Ucraină şi aceeaşi Georgie, încearcă să spargă rezistenţa şi frontierele Rusiei imperiale, vechi de peste jumătate de mileniu. Declaraţiile şi gesturile belicoase împotriva Moscovei s-au înteţit. Secretarul general al alianţei, danezul Anders Rasmunssen, dă neobosit târcoale Rusiei, îl invită pe Poroşenko în Ţara Galilor, este într-o stare de agitaţie suspectă, se mişcă eratic de la Kiev în Islanda, apoi la Oslo, de acolo o clipă acasă, la Copenhaga, înapoi la Bruxelles, de unde dă interviuri la presa britanică şi cere, imperativ, „o prezenţă NATO mai vizibilă în Est”, adică cere Washingtonului, într-un ziar din Londra, o prezenţă mai vizibilă în Doneţk, pentru descurajarea Moscovei pe râul Narva, la frontiera cu Estonia, în vederea realinierii Berlinului cu districtul Columbia şi statul Virginia, de pe râul Potomac, peste Atlantic(?!) – europeanul normal la cap poate înnebuni, ce să mai spunem de americanii certaţi cu geografia... Prim-ministrul ucrainean Iaţeniuk (Iatsy, după cum îl alintă Tori, adică sponsora lui cu 5 miliarde de dolari, Victoria Nuland a Departamentului de Stat) îi ţine hangul, ba chiar plusează, că Ucraina insistă să intre în UE şi NATO, minţi înfierbântate poloneze (sună cunoscut...) şi baltice ţin şi ele aproape. Traian Băsescu încalcă grosolan documentul constitutiv al NATO, din 1949, şi cere alianţei să livreze armament Ucrainei. Nimeni de la Bruxelles şi Washington nu-l ceartă, se vede că toţi au luat în serios acolo faptul că nu reprezintă pe nimeni aici. Că este un preşedinte anulat.

În ce priveşte agenda anunţată a summitului, adevăratele probleme ale NATO 2014, ca şi în trecut, vor fi măturate sub covorul roşu, întins în UK pentru mai marii lumii. În acest punct, probabil vom reveni. Totuşi, două fapte sunt astăzi sigure faţă de anii şi summiturile trecute. Prima este că, la Newport, dezbaterea se va concentra asupra unui conflict cu potenţial extrem, un conflict intra-european – vezi primul război mondial şi al doilea război mondial. Al doilea că, după 65 de ani de înţelepciune, în care NATO a apărat pacea, iar Rusia nu a făcut război, s-ar cuveni ca următorii 65 de ani părţile să schimbe locurile, adică Rusia să apere pacea, iar NATO să nu facă război.

În sfârşit, o ştire de ultimă oră. Cu ocazia apariţiei, săptămâna viitoare, a volumului „Noua Ordine” (Penguin Press, New York), Henry Kissinger este vedeta aplaudată a Occidentului, şi nu numai. El crede că soluţia lumii de azi este aceeaşi ca şi a lumii de ieri: mai vechiul şi verificatul în timp “echilibru al terorii nucleare” ruso-americane. Şi aşa, aparent din senin, vinerea trecută, fără vreo legătură cu Ucraina, sau altceva, Putin a atras atenţia ca nimeni să nu se joace cu Rusia nucleară. Cu siguranţă că el l-a omagiat pe venerabilul secretar de Stat american, cu ocazia lansării ultimei sale cărţi, la 91 de ani.

Un.P  "Rusia de azi nu mai este o amenințare reală la adresa libertății europene; în ciuda arsenalului ei nuclear și a șantajului energetic la care poate recurge. Pentru SUA ea este, însă, un partener necesar realizării echilibrului strategic în confruntările globale principale din Orientul Mijlociu și Pacific. (Tot astfel precum pentru Germania este partenerul necesar spre a neutraliza influența SUA în Europa.) Când Moscova și Washingtonul vor înțelege acest lucru - și subliniez că întrebarea este "când?" iar nu "dacă?" - Berlinul (a se citi și "Europa germană") va fi pusă în fața dilemei de a li se opune sau de a li se alătura. Sistemul de ecuații cu trei necunoscute - SUA, Germania, Rusia - care va apărea atunci s-ar putea să se rezolve și pe seama României, prin revizuirea deciziilor luate în favoarea sa la Summitul NATO din Țara Galilor; căci, cel mai probabil, compromisul între interesele geo-strategice ale respectivilor super-actori, nu lipsiți de ambiții hegemonice, se va realiza prin modificarea arhitecturii de securitate și a liniilor de demarcație între zonele lor de iradiere / influență din Europa centrală și orientală."

http://www.ir-report.ro/.../325-si-a-fost-summitul-nato

S.D  De fapt mai sus este vorba de o analiza a lui Adrian Severin care chiar merita citita . Dupa o anumita gandire poate ca ne propunem sa respiram usurati o clipa la scara istoriei.Clipa noastra!

Un P.
Clipa noastra

Un elefant
Se legana,
Pe o panza de paianjen
Si pentru ca
panza nu se rupea,
A mai venit un elefant.
Doi!

Doi elefanti
Se leganau,
Pe o panza de paianjen
Si pentru ca
panza nu se rupea
Au mai chemat un elefant.
Trei

[...]

S.D  Le fin de cet long interview de Todd vient avec la conclusion geostrategique du moment, similaire a l`interogation mise par Adrian Severin: "Au final, force est de constater que les deux blocs – américain et allemand – sont antagonistes par nature. Ils combinent tous les éléments générateurs de conflits : rupture d’équilibre économique brut, différence de valeurs. Plus vite la Russie sera hors du jeu, brisée ou marginalisée, plus vite ces différences s’exprimeront.

Pour moi, la vraie question historique actuelle, et que personne ne pose, est la suivante : les Américains vont-ils accepter de voir cette nouvelle réalité d’une Allemagne qui les menace, et si oui quand ?

https://www.les-crises.fr/todd-5-la-montee-en-puissance.../   » La montée en puissance du système allemand suggère que les États-Unis et l’Allemagne vont au...

In continuarea acestor discutii, legate de aceeasi tema am preluat comentariile de pe wallul lui Mircea Platon

Mircea Platon.  Todd: "Un lucru şi mai extraordinar, germanii au început să-i înfrunte pe americani, servindu-se de o poveste de spionaj a SUA. Este absolut incredibil, când ştim de cooperarea dintre serviciile secrete germane şi americane în timpul războiului rece. Se pare că astăzi BND, serviciul german de informaţii, spionează politicieni americani. Cu riscul de a şoca, aş spune că, ţinând cont de ambiguitatea politicii germane în Est, sunt cu totul pentru monitorizarea de către CIA a responsabililor politici germani."

Am scris si eu despre vechea - si castigatoarea - "ambiguitate" a politicii germane fata de Uniunea Sovietica intr-un text care sper sa apara in curand.

 Geniae Eugeni când apare textul postați-l, io-l folosesc ca material didactic.....

M.P  OK!

Raoul Weiss Todd (și cu el toată mișcarea suveranistă franceză) se preface că crede că 1. Germania a rămas o putere politică globală, pe când e doar o țară ocupată (cu zeci de mii de soldați americani pe teritoriu până azi) și o putere proconsulară locală. 2. Germania e un singur bloc de voință și de acțiune, pe când evident nu este: „Muenchen„ (ca să numesc așa interesele industriale germane puternic interesate de integrare eurasiatică a Germaniei) una vrea, și „Frankfurt„-ul (cu Deutsche Bank & Co. 100% integrate în piramidă monetar-financiară occidentală, și o clasă politică selectată grijuliu de CIA pe 3 generații), alta.

R.W  S-a văzut foarte clar în aventura ucraineană, când omul nemților, Clitșco, a fost dat afară din schemă în ultima clipă și neoconii și-au impus sluga Iațeniuc. Germania e un fel de Vatican economico-diplomatic al Sfântei Austerități în umbra Imperiului occidental, dar Wehrmacht, canci. Deci e puternică până slujește interesele ienchii, dar din clipa în care afișează veleități de independență, vine Nuland sau orice alt mic stalin de pe Potomac, și spune sarcastic: „Merkelistan? Câte divizii?„

M.P  Draga Raoul, nici Germania nazista nu era monolitica, si totusi a functionat, cel putin la nivel de ambitie globala. Sa avem putintica rabdare, vorba lui Nenea Zaharia Trahanache, si vom vedea cum se impaca una cu alta. Ca bancile anglo-americane conduceau si Republica de la Weimar, dar pana la urma a iesit altceva.

M.P  Si a iesit altceva si din cauza "barocului stalinisto-fascist" de care se temea Volodea. Ca si NSDAP si Comunistii erau impotriva social-democratilor (fiecare, cu motivele lor, dar la greve mergeau impreuna).

R.W  aici cred că te păcălește narațiunea antifa și te apropii de reductio ad Hitlerum. În mine există câtă germanofobie încape într-un alsacian crescut pe Nietzsche, adică multă, dar am și trăit printre ei și știu sigur că „pericolul nemțesc„, de data asta, e o iluzie. nemții sunt terminați ca popor - o spune armata lor (mică și de nefolosit în afara cadrului NATO), demografia lor (TOCMAI pentru că, spre deosebire de cea franceză, e „consolidată„... maltusian), cultura lor inexistentă, etc..

R.W  Todd de copacul german nu vede pădurea imperială; orbirea lui are motive subiective și obiective, pe care, de-altfel, le-a analizat briliant Alain Soral...

G.E  poate, postați domnule

  G.E   poate, postați domnule Raoul Weiss și linkul la analiza lui Soral, nu de alta, dar lumea se complace/n ingurgitarea narațiunilor neoliberaliste de la Chicago scoase acum pe piață de John J.Mearsheimer(Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault) și/a strasforianului: Friedman.Reciclarea conceptelor de suveranitate ori falie nu pot colora zeghele ue-antlantismului, chiar de vor să ne-ndoape ca gâștele cu renunțarea la portocaliile ocupi-rivoluții.....

M.P  Nu, tocmai ca nu e vorba de reductio ad Hitlerum, tocmai de aia au existat mai multe factiuni chiar sub Hitler. In cazul Romaniei, de exemplu, o parte a establishmentului german ii sustinea pe legionari, alta il sustinea pe Antonescu samd Eu inteleg ce spui de nemti, ca SUA/hegemonul asa si pe dincolo. dar chiar si Todd da de inteles acest lucru, cand spune ca serviciile secrete germane si americane au colaborat excelent si ca de unde brusc atat inocenta. Pe de alta parte, ma uit ce inflorire a activitatii fundatiilor germane e in toata lumea, ce suvoaie de mandrie nationala germana se isca brusc pe acest continent si ce suvoaie de marfuri au inceput sa se reverse in magazinele de aici. Acum 10-15 ani ani nu gaseai nimic german (afara de Nivea si vreo doua sampoane). Acum e plin. Cand le spun americanilor ca Trader Joe's, de exemplu, e german, se uita la mine patrat. Nu sunt fixat pe Germania, dar nu pot sa nu observ ca situatia Romaniei e tampita tocmai din cauza conjunctiei germano-americane la noi. Daca erau doar americanii, poate ne mai descurcam. Dar combinatia germano-americana ne termina.

M.P  Ma opresc aici, ca sa nu le fac viata prea usoara baietilor cu OPSINTul. Ca si aia sunt tot de la hegemon, nu-i asa?

R.W  căderea României în zestra germană nu trădează întărirea geopolitică a Germaniei, ci îndoielile americanilor în privința României, sau mai bine spus referitoare la capacitatea Imperiului de a păstra o țară ortodoxă în proconsulatul centroeuropean (vz. articolul meu despre politica pământului pârjolit). așa s-au folosit cândva și austriecii de unguri, pentru că omul alb a înțeles de mult cât de avantajos e să-l biciuești indirect pe sclav, nu cu mâna ta cea nepătată și civilizată...

M.P  Ma distreaza afisul asta cubanez, vechi. Sincer sa fiu, pare ca Nixon zboara cu aripile celui de-al Treilea Reich. Vom vedea cum decurg lucrurile intre Clubul celor 5 ochi si Germania cu protectoratele ei. E Nixon in Vietnam.

M.P  Dar, dar nu suntem abandonati. Suntem folositi ca jeton de ruleta. Intre timp, ruleta a incetta de a mai fi de Las Vegas si a devenit ruseasca. Adica locul jetoanelor a fost luat de "bullets".

M.P  Cu democratia vad ca se cam termina (vot cenzitar, nu conteaza referendumurile samd). Sa nu uitam ca si in America de Sud s-a lucrat combinat: germano-american, unde nu patrundea CIA, patrundeau Stiftungii (KAS samd). Iar Romania are un aer cumva Columbian.

 Un Prospectiv   Raoul, trebuie sa admit ca gandurile tale nu pot fi acuzate de lipsa de temeritate, ceea ce este foarte bine cand lumea e in criza si conversatiile se concentreaza in general pe o fundatura sau alta.

Fara a fi la curent cu capabilitatile militare germane in detaliu observ totusi trei lucruri: 1) tehnologia germana e de varf in general, iar cele cateva expresii militare sunt in general foarte apreciate (tancuri, submarine etc.). 2) intr-o lume in care armatele sunt de voluntari si profesionisti, lipsa diviziilor germane nu pare a fi cea mai mare problema; mai cu seama odata ce convertesti industria civila in militara, problema devine una de vitea a conversiei din civili in militari. 3) par reale diviziunile pe care le mentionezi in economicul german si nu numai. dar eu tot observ cum germanii reusesc sa articuleze o linie nationala inainte sa lase aceste diviziuni sa iasa la iveala.

In concluzie, as sugera o schimbare de accent de pe ce are Germania AZI, relativ la prietenii si adversarii sai, la cine poate mobiliza si executa mai bine.