Sursa:
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar
nr. 5/1973, f. 84. Petre Opriş, România în Organizaţia
Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Editura Militară, Bucureşti, 2008,
p. 321.
Istoricul american a
reluat „în buclă” ideea sa de mai sus, astfel: „Apoi, conceptul a reapărut în
perioada «primului Eşalon strategic» de la jumătatea anului 1965, când armata
română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia.
Cu siguranţă, contribuţia
militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de
importanţă strategică. După 1965 ea a fost, de fapt, inexistentă”.
Dacă am accepta ideea
cercetătorului american, nu mai putem să explicăm de ce s-a organizat şi
desfăşurat în România jocul operativ de război „Soiuz-73” şi nici nu mai pot fi
înţelese insistenţele din perioada 1969-1989 ale
liderilor politici şi militari sovietici, de a se desfăşura în România
exerciţii comune împreună cu generalii armatei române.
Totodată,
cercetătorul american a afirmat următoarele: „Ea rămăsese singura cale terestră
dintre URSS şi Bulgaria ultraloială şi Balcanii puternic
rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat
trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în
Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a
participa la invazia Cehoslovaciei în 1968”. Istoricul Larry L. Watts a greşit
din nou deoarece unităţi militare române au participat la aplicaţia „RODOPI”
din Bulgaria (august 1967), iar sovieticii au tranzitat România în
octombrie-noiembrie 1966, august 1967, vara anilor 1974 şi 1975, precum şi în
iunie 1989 (pentru a participa la manevrele militare comune
sovieto-bulgaro-române desfăşurate în Bulgaria – vezi harta).
Cercetătorul american
s-a străduit să descrie şi cazul de spionaj al generalului Ion Şerb, astfel: „El
fusese recrutat în timp ce era prizonier în URSS şi antrenat ca ofiţer de
securitate, în perioada războiului; s-a întors în România cu Divizia
„Tudor Vladimirescu” şi a continuat să fie instruit în „academia militară”
sovietică. Mai mult, pentru că urmase cursuri de instruire în domeniul
informaţiilor în Uniunea Sovietică, el a făcut carieră în Securitate, ajungând
până la funcţia de adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului (sic!),
precum şi ministru-adjunct de interne, sub Alexandru Drăghici, înainte de
căderea acestuia în dizgraţie, după care a fost reîncadrat ca ofiţer, în
forţele armate române”.
În realitate, Ion Şerb
nu a fost prizonier în URSS. El a satisfăcut stagiul militar în perioada
decembrie 1944 – 1946 la Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu-Debreţin”
(decembrie 1944 – 1946), unde a fost decorat cu Medalia „Serviciul credincios”,
cu spade, clasa a III-a (Decretul nr. 1568 din 9 mai 1946), apoi a ajuns
subofiţer în Legiunea de Jandarmi Muscel (1947-1948). La un moment dat, Ion
Şerb a îndeplinit funcţia de comandant al Trupelor de Grăniceri (până în
noiembrie 1961). Este adevărat că unităţile de grăniceri s-au aflat până în
martie 1960 în structura Ministerului Afacerilor Interne, însă generalul Ion
Şerb nu a fost niciodată „adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea
Statului” deoarece consiliul respectiv a fost înfiinţat de-abia în vara anului
1967, adică după şapte ani de la mutarea lui Ion Şerb şi a unităţilor de
grăniceri de sub comanda sa la Ministerul Forţelor Armate.
În al doilea rând, la
Constanţa nu a existat niciodată o divizie românească de tancuri. Marea unitate
militară menţionată de cercetătorul american era, de fapt, Divizia 9 Mecanizată
„Mărăşeşti”, comandată de generalul-maior Dumitru Gafencu la începutul anilor
’60, iar Divizia 10 Mecanizată a avut comandamentul la Iaşi, nu în Dobrogea sau
în Câmpia Bărăganului. Singura mare unitate de tancuri existentă în România
până în toamna anului 1968 a fost Divizia 6 Tancuri, care avea comandamentul la
Târgu-Mureş.
În al treilea rând,
este puţin probabil ca generalul Ion Şerb să fi avut acces direct la dosarele
personale ale generalilor Vasile Milea şi Nicolae Militaru deoarece aceştia nu
au fost niciodată subordonaţii săi. Ion Şerb a comandat Armata a II-a şi, în
aceeaşi perioadă (1965-1969), Militaru şi Milea au condus Armata a III-a (în
calitate de comandant, respectiv şef de stat major), iar dosarele respective
puteau fi consultate doar de şefii ierarhici (de exemplu, ministrul Forţelor
Armate sau şeful Marelui Stat Major), precum şi de generalii în cauză (fiecare
doar dosarul său). În plus, Nicolae Militaru a avut dreptul să vadă întregul
dosar al subordonatului său, Vasile Milea.
Este posibil ca Nicolae
Militaru să fi oferit lui Şerb copiile ambelor dosare, acestea fiind făcute
până la mutarea lui Militaru de la Armata a III-a la Armata a II-a (iulie
1969). Ulterior, Ion Şerb putea oferi copiile respective generalului sovietic
Gheorghi Pavlovici Romanov, însoţite, eventual, de o actualizare a datelor
personale ale generalilor Militaru şi Milea (avansări în grad şi numiri în
funcţii noi etc.).
În ultimul rând,
generalul Gheorghi Pavlovici Romanov a avut un motiv bine întemeiat pentru a
obţine rapid detalii de la Ion Şerb despre „înfiinţări a două mari unităţi de
mecanizate”. Ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare din
cinci state membre ale OTV (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), Nicolae
Ceauşescu a aprobat crearea la 11 septembrie 1968 a Diviziei 57 Tancuri, care
avea comandamentul la Bucureşti şi i se subordonau cinci regimente nou
înfiinţate. După câteva zile, o nouă mare unitate a fost înfiinţată la Armata a
II-a. Astfel, pentru blocarea Porţii Focşanilor a apărut Divizia 67 Mecanizată
(Brăila), care avea cinci regimente nou înfiinţate în subordine. În acelaşi
timp, pentru întărirea Armatei a III-a şi blocarea Porţii Someşului a fost
înfiinţată Divizia 81 Mecanizată. Aceasta avea comandamentul la Dej şi i se
subordonau cinci regimente nou înfiinţate: R. 223 Mc. şi R. 230 Tc. (la Baia
Mare); R. 221 Mc. (Dej); R. 4 Mc. (Someşeni); R. 315 Art. (Şimleu Silvaniei).
De asemenea, s-au înfiinţat Regimentul 27 Tancuri (la Piteşti) şi Divizionul 42
Artilerie Antitanc (menţinut în rezerva stategică), iar regimentele mecanizate
din Diviziile 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate au primit în organica lor câte un
batalion nou înfiinţat de tancuri, un divizion de artilerie şi o baterie
antitanc.
În altă ordine de idei,
documentele existente la Arhivele Naţionale Române infirmă afirmaţiile lui
Larry L. Watts referitoare la sprijinul militar acordat de autorităţile române
„Frontului Naţional de Eliberare a Angolei”, care primea de fapt ajutoare
militare importante din SUA pentru a lupta împotriva „Mişcării Populare pentru
Eliberarea Angolei”. Totodată, cercetătorul american a negat ajutorul militar
semnificativ acordat de autorităţile de la Bucureşti, în perioada 1965-1969,
Republicii Democratice Vietnam. Ajutorul s-a oferit în concordanţă cu
posibilităţile României şi solicitările exprimate pe diferite căi de
reprezentanţii nord-vietnamezi. Cu excepţia anului 1966, România a expediat în
Republica Democratică Vietnam numai ajutoare nerambursabile, valoarea bunurilor
militare româneşti care au ajuns la Hanoi fiind următoarea: 1,8 milioane de
ruble (1965), 4,2 milioane (1966), 14 milioane (1967), 22,7 milioane (1968) şi
12,9 milioane (1969). În procente, situaţia se prezintă astfel: circa 54% din
ajutorul total oferit în anul 1965 a fost de natură militară; 27,6% în 1966;
45% în 1967; 47% în 1968; 48,3% în anul 1969.
Despre situaţia
dramatică în care se afla economia românească (şi din cauza SOVROM-urilor),
istoricul american a scris astfel: „eforturile Bucureştiului de înlocuire a
directorilor sovietici care controlau industria şi economia României, lansate
la nici 48 de ore după moartea lui Stalin, în 1953, şi iniţiativa de a dizolva
„întreprinderile comune” sovietice (sovromurile) – lucruri care au stârnit
protestele lui Hruşciov ...”. În realitate, primele discuţii
româno-sovietice despre desfiinţarea unor SOVROM-uri au avut loc în timp ce
Iosif Stalin trăia (vezi discuţiile de la reuniunea Biroului Consiliului de
Ajutor Economic Reciproc; Moscova, 25 februarie – 3 martie 1953).
Ne oprim aici cu
enumerarea greşelilor existente în cele două cărţi publicate de cercetătorul
Larry L. Watts (deşi mai sunt şi altele, însă nu le expunem aici pentru a nu fi
considerat distrugător de mituri româneşti). Toate acestea ne determină să
analizăm cu multe rezerve alte afirmaţii ale istoricului american. În acelaşi
timp, putem menţiona faptul că volumele respective oferă pentru istorici nişte
surse de documentare ştiinţifică foarte valoroase, româneşti şi străine.
Documentele indicate de domnul Larry L. Watts merită găsite în arhivele
americane în scopul dezvoltării cercetării despre efectele generate de Războiul
Rece în România.
Larry
Watts şi Planul Valev: o singură notă de lectură
În deja faimoasa lucrare Fereşte-mă,
Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România
(Editura Rao, 2012, 800 de pagini ), Larry Watts scrie la pagina 249 că Planul
Valev a fost „acerb criticat” în timpul Şedinţei Plenare a CC a PMR din aprilie
1964 – cea care s-a încheiat cu adoptarea vestitei „Declaraţii de independenţă”
faţă de Moscova.[1] Cu încăpăţânare şi hotărâre, am citit şi recitit
întreaga stenogramă a celor opt zile de Plenară (15-22 aprilie 1964)[2], dar nu am reuşit să găsesc nici măcar o singură
referire la Planul Valev. Atât!
[1] Din păcate, nu reiese din volum ce sursa a
folosit Watts când a scris aşa ceva.
P.M
Intr-un blog
civilizat ca acesta mi s-ar parea firesc si constructiv sa fie invitat si Larry
Watts in dicutie. Ar putea fi foarte util. Remarca indicata mai sus ar parea o
delasare - pe de alta parte, in cartea lui Watts eu am descoperit numele a vreo
doi premergatori ai lui Valev pe acelas plan - poate oare s-a discutat planul
in mod indirect, fara mentiunea numelui? Watts ar putea da o explicatie mai
iute decat noi!
P.M Raman profund
surprins de consistenta lipsa de discutie a mesajelor bine documentate ale lui
Watts - ni se servesc niste pilule cronologice (dl Opris a facut in acest blog
trei erori cronologice, deci daca time is money, oare trebuie sa refuzam
discutia cu dansul - eu nu cred!!!) De asemenea ni se vara sub pres idea ca ar
fi Talpes la mijloc: DOMNUL OPRIS, va intreb si va rog sa ne explicati pe
intelesul prostuilor nespecialisti ce suntem: CUM A PUITUT Talpes asa introduca
8000 de surse in actele declasificate a le serviciilor a noua tari. Chair atat
de potent va fi Tales? Eu nu pot decat sa zambesc!
P.O
Preda Mihailescu Dumneavoastră aţi jucat în filmul „Cu
bască, fără bască”? Există greşeli grave de cronologie în cele două volume?
Dacă răspunsul este afirmativ, aveţi curajul şi buna cuviinţă să recunoaşteţi
că aţi greşit în mesajele anterioare. Nimeni nu vă taie capul!
În al doilea rând, mă acuzaţi că refuz să discut cu
domnul Larry L. Watts. Minţiţi cu neruşinare! Nu este treaba mea să fac
invitaţii pe blog sau în acest grup. Dacă sunteţi atât de pătruns de importanţa
cărţilor publicate de cetăţeanul american, puneţi mâna şi căutaţi singur adresa
sa, pentru a-l informa despre opinia unui istoric român, referitoare la cele
două volume.
Dacă doriţi, domnule Preda
Mihailescu, vă enumăr acum motivele pentru care l-am menţionat pe domnul
Ioan Talpeş:
1. În prima carte, „Cuvânt-înainte” a fost scris şi
semnat de domnul Ioan Talpeş.
2. La finalul celei de-a doua cărţi, domnul Larry L.
Watts a mulţumit printre altele mentorului său, domnul Ioan Talpeş.
În ambele cazuri, domnul Ioan Talpeş ar fi putut
explica istoricului american faptul că volumele ştiinţifice trebuie să conţină
o bibliografie la sfârşitul lucrării (bibliografie completă sau selectivă).
Acest lucru îl ştiu studenţii care absolvă facultăţile în România şi SUA, dar
nu este cunoscut de domnii Larry L. Watts şi Ioan Talpeş? M-aş mira dacă
răspunsul dvs. la întrebarea mea este pozitiv.
P.O O explicaţie
suplimentară: Nu îl admir deloc pe fostul general Ion Mihai Pacepa. Dimpotrivă,
am criticat anumite informaţii eronate pe care le-a oferit publicului larg în
cărţile sale (un exemplu găsiţi aici: Primul pas spre fabricarea diamantelor
sintetice româneşti (decembrie 1970), în revista „Art-emis.Magazin cultural”,
miercuri, 4 ianuarie 2012, http://www.art-emis.ro/.../772-primul-pas-spre-fabricarea...).
În plus, Ion Mihai Pacepa este un foarte rău exemplu pentru cetăţenii care
doresc să devină membri ai serviciilor româneşti de informaţii şi profesorii
care trebuie să explice studenţilor români ce anume înseamnă cuvintele „patriotism”
şi „trădare de ţară”.
Eu consider că ambii cetăţeni americani se află în
aceeaşi barcă, dar vâslesc în direcţii diametral opuse. Este treaba lor (şi a
CIA) să se contreze reciproc, nu am nimic împotrivă. Domnul Ion Mihai Pacepa o
face fără citarea unor documente care pot fi verificate în arhive, fapt ce
provoacă pe bună dreptate foarte multe întrebări şi concluzii negative. Domnul
Larry L. Watts este mult mai elegant şi utilizează documentele pe care le-a
găsit în arhivele americane pentru a-şi susţine punctele de vedere. În ambele
cazuri, eu preiau datele oferite de cei doi foşti membri ai serviciilor de
informaţii şi le verific, apoi scriu nişte concluzii. Evident, Ion Mihai Pacepa
iese foarte şifonat din analizele pe care le fac, dar nici domnul Larry L.
Watts nu-i alb ca laptele.
Toată această explicaţie am susţinut-o anul trecut
la o conferinţă care a avut loc la Visby (Suedia). Nimeni nu s-a supărat şi,
ulterior, am fost invitat la următoarea sesiune de comunicări, care a avut loc
la Leuven (Belgia) în urmă cu o lună de zile.
Domnule Preda
Mihailescu, m-aţi sfătuit într-un mesaj anterior să mă ocup de alte
treburi. Mulţumesc, răspunsul meu este negativ. Vedeţi-vă de drumul dumneavoastră
şi nu mai oferiţi sfaturi persoanelor pe care nu le cunoaşteţi.
P.FCh .Imi
cer scuze pentru aceasta interventie: Sa incercam sa nu demonetizam schimbul de
idei apeland la astfel de formule, "Minţiţi cu neruşinare!" Va
multumesc.
P.M Petre Opris @ Eu ma
bucur pentru dumneavoastra ca puteti fi atat de sigur pe sine, incercand sa
eliminati din discutie niste opoere robuste si bine documentate cu argumente
atat de simple si restranse. Este un act de ... logica surpinzatoare. Dincolo
de asta, nu cred ca va asteptati sa intru intr-o discutie pe care o lansati cu
"Dumneavoastră aţi jucat în filmul „Cu bască, fără bască”?". Eu nu o
voi face - in schimb va aparea saptamana viitoare o luare a mea de pozitie, mai
detaliate. Va urez un week-end placut!
P.M Opris @ Ah, si inca
un luc: Incetati sa imi puneti in carca afirmatii pe care nu le-am facut, caci
detest acest stil. Eu nu v-am acuzat nicicand ca refuzati sa discutati cu Watts
- dimpotriva, am sugerat ca ar fi bine daca ar avea loc o asemenea discutie
aici pe blog. Este A DAa doua oara cand imi
Gheorghe Gradinaru
Petre Opris daca tot ne recomandati un articol( interesant
in opinia mea) poate asigurati si accesul free la el, dat fiind faptul ca
sunteti autorul articolului.
P.O Din păcate, nu pot
asigura vizionarea completă a articolelor apărute în revista "Magazin
istoric" (aşa este regula în redacţia respectivă). Acest lucru îl pot face
pentru alte publicaţii în care apar articolele mele. Postarea precedentă este
doar o semnalare a existenţei articolului. Mulţumesc domnului Gheorghe
Gradinaru pentru intervenţia sa.
Cristi
Pantelimon În fond,
Larry Watts împușcă doi iepuri dintr-o lovitură: disculpă America pentru faptul
că nu a fost mai aproape de noi (ideea lui că sovieticii erau așa de buni
spioni și că americanii ar fi pe măsură de naivi...) înainte de 1989. În al
doilea rând, bate pe umeri România, a cărei atitudine antisovietică, reală, e
mult exagerată sau, mă rog, subliniată cu interes. Paradigma cărților lui pare,
din păcate, aceea a războiului rece.
G.G Cred ca pentru a
intelege corect cea ce a urmarit LW prin publicarea celor doua carti este
necesar a corobora cea ce el insusi declara in acest sens cu interesele celor
care l-au sprijinit in documentarea sa.Per total opinia mea este ca cele doua
volume reusesc sa prezinte in m od real parti de istorie a Romaniei.Normal la
un asemenea volum de informatii sa apara si unele inadvertente chiar greseli de
date, nume si denumiri de institutii dar la final ramane in opinia mea, o
lucrare care releva in mod pozitiv rolul si locul Romaniei intr-o perioada
foarte complexa a relatiilor internationale.
P.M G. Gradinaru @ Eu
nu pot sa inteleg diferitele ecouri care sugereaza ca Watts ar fi fost
influentat de cutare si cutare. Orice om care lupta in hatisul institutiilor de
informatie ale lumii - ca istoric, cum o face Watts - un poate sa nu fie supus
incercarilor de influentare din sapte surse. Cine insa insinueaza mai mult
decat atat - si s-au citit insinuari extraordinar de insistente si ridicole -
are niste probleme de coordonare a ideilor. In mod evident Watts scrie in
primul rand dintr-un impuls propriu de SURPRIZA si dorinta de a cunoaste o
istorie care se povestea altfel. Orice alte impulsuri se subordoneaza acestei
dorinte - si cine isi inchipuie ca ar fi posibil sa ... coordoneze toate
documentele din noua tari, care spun aceeasi poveste. Evident, in temele
principale, dezinformare a izbandit prin anii 80.
Gânduri de speranţă într-o dezbatere deschisă a lucrărilor
lui Larry Watts-1 decembrie 2014
Preda Mihailescu
1. Spaţiul de joncţiune românesc
Cine a fost obişnuit cu gândirea istorică care prevala în România pe vremea
lui Iorga şi atitudinea politicienilor de clasă ai acelei epoci, este conştient
de faptul că istoria, menirea şi forma de afirmare a poporului român sunt
precondiţionate de aşezarea la zona de confluenţă a trei mari spaţii de putere
– cel Levantin (astăzi Orientul Apropiat), cel al Occidentului Mijlociu, sau
marele spaţiu germanic, şi cel al întinderilor Euroasiatice de Nord – Rusia, în
ultimele secole. Situaţia crează funcţia – şi funcţia este aceea a unei
articulaţii vii de culturi şi imperii, articulaţie care riscă mereu iaraşi să
fie strivită în perioade de exerciţiu prea îngust al mişcărilor antagoniste
generate de polarităţile naturale dintre aceste spaţii. Pe scurt, când gorilele
se războiesc, România este sub presiune.
În perioada comunismului însă, noi am crezut că însăşi regimul impus a
făcut ca să fim de facto înghiţiţi de numai unul dintre aceste spaţii, cel
rusesc cu veşmânt sovietic. Era perioada în care cetăţeanul de rând, mai
inteligent sau mai prostuţ, era redus la acelaşi regim de frică, zvonuri şi
speculaţii în încercările de a înţelege contingentul. Este adevărat că am trăit
perioada de relativ dezgheţ a anilor '60, în care părea că dialogul social se
deschide, o anumită sferă de informaţie era posibilă, se traduceau cărţi şi
cine avea noroc putea chiar prinde un Köstler sau un Raymond Aaron fără nici o
repercusiune. Şi boicotarea planului de integrare CAER a fost o realitate ce nu
a putut fi trecută sub tăcere; iar discursul din dimineaţa lui 21 August 1968
care ne chema la opoziţie şi rezistenţă a fost pentru mulţi români un semnal
spre acordarea unei şanse chiar şi sistemului comunist. Aceasta şi cu lunile
care au urmat nu puteau fi înscenări. Asta ştim – dar cum se încadrau
paradoxurile trăite în schema mai mare a luptelor de puteri, această întrebare
era inaccesibilă. În egală măsură trecerea abruptă după „mica revoluţie
culturala“ din 1971 către totalitarismul intern progresiv pe bază de pishoza
grandorilor şi, de fapt, a izolării dictatorului, acestea au fost şi ele
înregistrate fără multă posibilitate de a fi înţelese – si cui îi ardea de a
înţelege, când supravieţuirea costa deja atât efort?
2. Watts şi recuperarea
istoriei mari din perioada comunista
Când am citit prima oară despre Larry Watts în urmă cu doi ani buni, textul
întâlnit părea să promită posibilitatea unei înţelegeri mai fundamentate ale
acelei epoci obscure şi determinante. Am dedicat o lună de studiu a reacţiilor
provocate de cărţile lui, pentru a decide dacă există critici demne de luat în
consideraţie, sugerând că lectura poate fi vreme pierdută. Pe partea
criticilor, răspândită, am găsit cascade de invective şi verdicte dar nici un
motiv obiectiv în afara unor mistificări şi asociaţii ale lui Watts cu diverşi
baubau pentru copiii mari. Când un renumit doct al curentului a fost întrebat
de proprii studenţi, cum poate să se afirme fără să fi citit cartea, el m-a
trimis către blogul unei visătoare necunoscute. Dânsa citise cartea! Şi alături
de exprimarea unei subiectivităţi răvăşite de amintiri de pe vremea lui
Ceauşescu, ea exprima în mod 'obiectiv' chintesenţa cărţii prin formula „Watts
minte în suveică“. Câteva luni mai târziu citisem cartea, eram destul de
entuziast de mulţimea de informaţii noi găsite şi … am fost sancţionat de un
tânăr întreţinător al unui blog de dialog, cu care altfel mă aflam în relaţii
destul de bune. Îl deranjase că nu îl vorbisem pe Watts de rău, ceea ce pentru
el echivala cu a fi un fel de adorator al aceluiaş personaj. Când l-am întrebat
ce îl deranjează în cărţile lui Watts … mi-a răspuns că nu l-a citit, dar ştie
că „minte în suveică“. Ce mic este Bucureştiul, nu-i aşa? Si ce pasionaţi de
opinii cu orice preţ sunt locuitorii lui – indiferent de fundamentele acestora.
De partea cealaltă am întâlnit, este drept, şi vânători de criminali comunişti
uşor suprainflamaţi; dar am întâlnit oameni ca Dinu Giurescu, istoricul care a
reuşit să păstreze o distanţă elegantă faţă de excesele impuse în care s-au
aventurat alţi carierişti istorici, care au făcut stânga împrejur după 1990,
devenind exegeţi ai mistificărilor cu luxury brand label „suntem cei din
urmă“, dar şi pe fondatorul ICR, credibilul disident Augustin Buzura. La mijloc,
pustiu şi imposibilă comunicare.
Voi reveni la sfarsit asupra surprinzătoarelor argumente, lipse de
argumente şi falsificări de argumente, precum şi a posibilelor implicaţii
pentru societatea contemporană din ţară. Mi se pare însă mai important aici să
încerc să îmi expun modestul punct de vedere privitor la relevanţa şi
limitările informaţiilor strânse şi divulgate de Watts pentru înţelegerea
istoriei noastre recente, integrarea ei în întregul nostru istoric şi mai ales
învăţămintelor trase din consecinţe – aceasta fiind nereprezentată în tomurile
citite.
2.1 Autorul şi firul roşu al istoriei recente
Watts este un copil al anilor '68 care expune, pentru cine este dispus să
se informeze, în mod inteligibil modul în care interesul său pentru mecanismele
războiului rece l-a purtat de la o iniţială preocupare pentru Norvegia, să se
concentreze asupra României. Acolo a descoperit o serie de paradoxuri (relative
la imaginea pe care o cunoştea din occident) care au declanşat interesul său
dăinuitor pentru România, care durează deja de 30 de ani. În ciuda faptului că
a picat în mod inevitabil în mijlocul unui hăţiş de intrigi şi interese polare
şi puternic antagoniste, faţă de capcanele căreia probabil că nici un om
nealineat cum este el – în ciuda tuturor bârfelor desfăşurate a posteriori – nu
are anticorpi suficienţi, deci în ciuda diverselor capcane de parcurs, pot
spune cu încredere că munca sa metodică şi perseverentă a avut efectul de a
redescoperi un fir roşu al istoriei politice româneşti, îngropat de secretismul
comunist şi de sistemul unic de dezinformare prevalent. Despre acest fir roşu,
aşa cum apare el în „Fereşte-mă Doamne de prieteni“, voi vorbi aici scurt.
2.2 Dualitatea de la vârful puterii comuniste din România
Cartea ne revelă cu lux de dovezi şi amănunte existenţa unei dualităţi de
putere la vârful conducerii comuniste a României, între două tabere antagoniste
a căror luptă este înţeleasă şi redată cu imensul avantaj al cetăţeanului
distant şi impregnat de mecanismele democraţiei: lupta dintre cei pe care i-aş
numi cominternişti, latura internaţionalistă a comuniştilor veniţi cu trupele
sovietice, şi maoişti, cei care au încercat continuarea politicii independente
şi echidistante româneşti clasice, aşa cum este ea dictată de însăşi condiţiile
geopolitice menţionate scurt în introducere, şi cei care au ales sprijinul
chinez ca unica soluţie pentru compensarea presiunii colonialiste sovietice.
Ulterior, maoiştii au fost numiţi cu evidente scopuri denigratoare
„naţional-comunişti“, denumire dominantă până astăzi şi care se indeletniceşte
cu argumentaţii batracian-lunecoase să distragă definitiv atenţia de la
elementul comunist punând accentul pe un element naţional derizoriu – naţiunea
nu a fost respectată, nici nu a creat mişcarea, deci nu există nici cea mai
mică îndreptăţire pentru acest joc de cuvinte. Maoişti – deviaţia a început să
îşi arate forma în mod public sensibil după mica revoluţie culturală din 1971.
Un Maoism aparte, la fel cum în occident a existat un maoism aparte la care
adera şi Barosso la vremea sa: amândouă mişcările au pornit de la o aliniere
iniţială la Mao, şi au urmat apoi drumuri profund diverse, şi aşa cum aceasta
nu ne impiedică în cazul occidental să menţinem termenul, cred că în cazul
român născut dintr-o reală tendinţă de 'revoluţie culturală', nu se poate
considera termenul ca deplasat. Eu îl voi folosi aici, fără pretenţia ca alţii
să îl preia, ci din incapacitate funciară de a vorbi de un naţional comunism
fictiv, la unison cu galeria. Recunosc de asemenea că termenul se aplică prost
la perioada crucială a mişcării de emancipare a puterii comuniste române de
priză sovietică, în anii 50-60. Dar pentru scopul restrâns al acestui context
se poate accepta, eu neridicând de fel pretenţiile unei analize de specialist –
doar acelea ale unui cetăţean activ, care nu mai poate accepta polarizarea
destructivă a societăţii româneşti, şi îndeamnă la defrişarea unui teren solid
de dezbatare inteligentă, argumentată şi controlată.
2.3 Lupta pentru suveranitatea statală
Rezumând opt sute de
pagini într-un paragraf, firul roşu despre care este vorba, se revelă dintr-o
serie covârşitoare de surse desecretizate, din nouă ţări (dacă nu greşesc), pe
care în nici un chip nu le-ar fi putut fabrica un serviciu chiar mai potent
decât cele româneşti, cu scopul de a crea o imagine atât de coerentă. El revelă
următoarele: comuniştii români – aceiaşi care au urmat îndemnurile lui Stalin
şi au creat gulagul românesc, lucru pe care ca român nu îl pot trece cu vederea
– au pornit din anii '50 un program de distanţare inteligentă de sovieţi,
eliminând pe rând armata de ocupaţie şi apoi chiar şi infiltraţia kaghebistă,
apropiindu-se de China ca element de contrapondere, refuzând vehement vestitul
program de integrare caeristă, care reducea ţara la un producător de grâne (rol
pe care cealaltă parte de Românie, Basarabia, l-a jucat în uniune), şi
culminând cu faimosul program din Aprilie al lui Dej. Încercări de apropiere şi
încurajare a altor state din bloc să sustină o politică de suveranitate
similară, au primit un oarecare ecou doar de la Tito, desigur, şi din
Cehoslovacia. Programul de atitudine alternativă pe plan politic internaţional
marcase în anul 1968 deja numeroase succese, pe care nu le voi enumera aici, şi
care se găsesc documentate în carte. Menţionez că unele dintre ele pătrunseseră
'în şoaptă' în conştiinţa socială, şi îmi erau oarecum cunoscute, fiind
confirmate, aproape spre surprinderea mea, de documente. Altele mi-erau
necunoscute, dar mergeau în aceeaşi direcţie: implicarea în criza Cubei,
despărţirea Germaniei, pacea încercată la Paris, apoi legătura dintre America
şi China, etc. Cartea ne informează gradual de reacţiile violente de la
Moscova, de nemulţumirea crescândă încă de la începutul anilor '60 – poate
chiar mai devreme – şi ne documentează apoi acribic efortul susţinut şi
învingător de discreditare prin dezinformare, care a făcut printre altele ca pe
la sfârşitul anilor '70 să se răspândească ca un foc de paie mitul conform
căruia România de fapt a fost mereu sub control, că juca un joc acoperit precum
momeala dintr-o capcană pentru … furt de tehnologie. O aberaţie care a prins pe
fundalul de indiferenţă generalizată. Dar o aberaţie pentru care nu era nevoie
de o profundă informare la surse, informare imposibilă la acea vreme, pentru a
o refuza ca un evident act de recuperare: cine are doar în minte violenţa
necontrolată a discursului lui Ceauşescu din dimineaţa lui 21 August şi toate
pregătirile la rezistenţă activă care au urmat în mod deschis în toată ţara, nu
poate fi minţit sau indus să îşi închipuie că o astfel de reacţie putea fi o
scamatorie premeditată, pentru a induce propria populaţie în eroare … în timp
ce, vezi Doamne, michiduţă era puternic aliniat si nu facea decat sa isi joace un rol trasat
de la centrală.
Nu a fost aşa – şi datorăm investigaţiilor lui Watts nu atât revelarea unor
lucruri care sunt verificate profund în mod empiric de experienţa tuturor, ci
faptul că ne revelă luptele dramatice de putere care se desfăşurau în fundal,
fiind, ele, inaccesibile muritorilor de rând.
2.4 Pygmalion comunist
Deşi dezastrul ce a urmat este suficient prefigurat în „With friends like
this“, Watts a dedicat acestei teme o a doua carte, „Cei dintâi vor fi cei din
urmă“, carte pe care am citit-o deasemeni în întregime, fără a înregistra un
efect la fel de profund ca după prima carte. Privitor la dezgheţ aş rezuma şi mai succint prin remarca
surprinzătoare, că în chintesenţă ultimii 20 de ani de dictatură comunistă din
România par să se rezume – abstracţie făcând de rolul puterilor externe – la un
fel de experiment Pygmalion, mai dramatic. Persoana inteligentă a comunsimului
român şi fără îndoială unul din principalii artizani ai traseului de
suveranitate, Ion Gheorghe Maurer, neputând să se propună ca preşedinte, din
cauza originilor sale atât neproletare cât şi nenaţionale a gândit să
influenţeze prin cel pe care îl cunoaştem, indirect, continuarea politicii
începute. Şi nu a reuşit – are loc o crescândă dezvoltare a laturii paranoice a
noului dictator, care pare că se autoizolează: nu vom şti niciodată pe deplin,
în ce măsură la această izolare cu consecinţe ucigătoare pentru ţară, a fost intelectul
redus al protagonistului de vină, şi în ce măsură acesta a fost ajutat. Watts
ne redă un moment crucial de
influenţare: accidentul de maşină al lui Maurer din 1974, pentru care el l-a
facut pe Ceauşescu răspunzător – reacţionând cu totala retragere din decizii şi
deci izolarea în sens invers. Documentele menţionate de Watts par să sugereze
că accidentul a fost ordonat de la Moscova.
3. Recepţia cărţilor lui Watts şi problemele
interculturale.
Mă opresc aici cu discuţia firului roşu descoperit de Watts şi continui cu
unele opinii personale. Părerea mea este că societatea românească nu a început
încă să dezbată înţelegerea faptelor care ne-au fost revelate, dar în momentul
în care totuşi discuţia onestă şi deschisă se va declanşa – ea nu mai poate fi
sufocată mult timp – ea va persista multe decenii. Decenii în care românii vor
ridica întrebările de rigoare, vor relua propriile investigaţii şi vor digera
faptele, resituându-se. Să ne gândim doar la faptul că revoluţia franceză se
mai repune în discuţie până în zilele noastre, că Napoleon era în secolul 19
încă un erou, apoi în secolul 20 a intrat în învăţământul francez mai mult ca
un criminal, tineri francezi descoperind cu surpriză în Anglia sau Elveţia şi
Italia, că în acele ţări care s-au aflat în război cu Napoleon, astăzi se
vorbeşte cu mai multă dezinvoltură de contribuţiile la evoluţia politică si
socială aduse de el, decât se vorbea în şcoala pe care au absolvit-o. Să nu ne
mirăm dacă timpul merge în meandre!
Personal îmi doresc de mai mult timp să particip la o discuţie echilibrată,
căci am o cantitate de critici şi rezerve faţă de oponenţii lui Watts care s-au
arătat a fi inaccesibili dialogului în felul următor: Dacă încep prin a afirma
aprecierea lucrărilor sale, reacţia exprimată a protipendadei Bucureştiului a
fost mereu aceea de dispret şi atacuri ad hominem, ea forţându-mă într-un fel
de rol aiuristic, de admirator, deci de decerebrat care nu poate decât să
calomnieze – cum se face – sau să admire ca boul, pe româneşte spus. În mod evident
că în faţa unui lung şir de atacuri directe la persoană, insidioase şi
autosuficiente, poziţia mea este una de opoziţie – şi aşa nu se ajunge
niciodată la discuţia adevăratelor probleme.
3.1 Iluzia unei tentative de recuperare.
Prima problemă pentru români, nu este una a lui Watts, dar este o problemă
foarte reală. Aici este cazul să precizez că am depăşit pragul celor 40 de ani
de deşert al emigraţiei, şi mă simt în înţelegerea libertăţii mai apropiat de
Watts. În plus am lucrat 20 de ani în criptografie şi securitate informatică şi
în aceşti ani am numeroşi colegi care lucrează pentru NSA, şi se ştie în
comunitate, alţii au fost angajaţi de serviciile analoge din Canada sau
Germania, mult după ce ne cunoscusem la conferinţe, ca cercetători academici.
La BSI în Germania am fost invitat de câteva ori şi am avut colaborări pe teme
în care am expertiză: toate aceste lucruri se petrec foarte firesc, şi când
le-ai trăit, eşti liber de întrebări, cumva fireşti, de la care porneşti.
Întrebări de genul cum se poate, şi ce interese are acela, cum mă va urmări, şi
alte griji care nu sunt total deplasate
– dar care sunt totuşi în afara contextului: există un spaţiu liberal de
interacţiune absolut nealterat. Până la un punct, aşa văd că a acţionat şi
Watts – până la punctul în care, înconjurat de contextul românesc, greu să îţi
închipui cum se mai apară de bănuita cronică ambientă. Dar el este American
născut, eu sunt emigrant, refugiat.
Spunând acestea, eu conced câteva lucruri care bănuiesc că au jucat un rol
foarte important în recepţia haotică şi polarizată a producţiilor lui Watts.
Iată care sunt acestea.
3.2 Înțelegerea unor probleme circumstanțiale ale lecturii
A. Am înțelegere pentru faptul că o persoană
care a trăit toată perioada comunistă până la capăt în țară și după aceea nu a
avut privilegiul să se refacă într-un sistem democratic sănătos, cu checks
and ballances cât de cât funcționale, la citirea cărții lui Watts va fi
fost continuu tulburat de amintirile încă vii ale anilor '80 de pomină, frig și
sărăcie, reacționând cu indiferență suverană la informațiile cutremurătoare
care nu schimbă istoria, și păstrând impresia apăsătoare că aici
cineva căuta să o facă să își schimbe opinia despre acei ani și acel regim.
Este fără îndoială cazul primei categorii dintre cei care au citit
cartea și au exprimat pe baza lecturii o opinie
critică devastatoare. Anii de frig și sărăcie și nu spusele lui Watts dominau
aportul celei care a adus în lume (mai precis: pe blogul său) ominoasa expresie "minte in suveica". expresie care a facut scoala, fara sa aibe mare legatura
cu opusul în cauză. Legătură pe care
nimeni din cei care ulterior au folosit-o nu a încercat să o explice sau
stabilească prin argumente. O reacție viscerală, deci. Domnul Opriș încearcă
aici o interpretare: Watts ar face un fel de 'propagandă' ca o banda de
magnetofon 'nastro senza fine', în buclă deci. Vai! Conced de asemeni că
ani de propagandă violentă sensibilizează creierul și nu mai auzi decât
propaganda, chiar și atunci când de fapt se exprimă niște fapte argumentate,
foarte importante. De fapt am remarcat deseori în
cadrul unor dialoguri în România, că în afara unui consens necondiționat,
bănuiala de propagandă sau manipulare se naște spontan și absolut indiferent de
osteneala investită pentru a semnala empatie și a argumenta faptele cu atenţie.
Cine este în măsură să judece acest fenomen? Atâta tot că el
este profund nociv și potrivnic unei evoluții restabilizatoare, și de aceea
trebuie să facem efortul să îl depășim. Recunosc spășit că eu am avut o
perioadă de mai bine de zece ani în care mă simțeam agresat … de reclama de
peste tot, și ajunsesem chiar să o compar cu o propagandă comunistă: mă agresau
nudurile și mă agresau mușchiuloșii cu dinți strălucitori care îmi umileau în
mod voit prezența fizică nesemnificativă. Până când am decis să contraatac și
am petrecut câțiva ani în care propagam unde vrei și unde nu vrei înlocuirea
reclamei cu plachete cu poezii și cugetări profunde; odată ce mi-am concedat aceasta reacție absurdă s-au dezvoltat suficienți
anticorpi ca să pot să percep pe deplin diferențele semnificative dintre
propaganda comunistă și agresiunea reclamei. Nu suntem imuni. Cu Watts însă se
petrece alt lucru: el scrie cu o temă precisă în minte, care este nedreptatea
de care a suferit România ca răspuns la drumul suveran trasat în anii '50.
Crescut într-un sistem cu checks and ballances care conferă o IMENSĂ
relaxare față de posibilitatea ca cineva să gândească că zicând A și
nemenționând B ai avea intenții ascunse, căci oamenii sunt obișnuiți că nu
funcționează lucrurile așa, el sunt convins că nu și-a pus problema vreunei
lipse de critică împotriva crimelor personajelor sale principale. Dimpotrivă, acestea sunt
cunoscute, noi acum discutăm altceva, asta este atitudinea. Am avut
și eu din când în când pe parcursul celor opt sute de pagini tresăriri de genul
„cum poți să vorbești în acest fel de Dej care a instaurat lagărele și canalul,
de Ceaușescu care a dus țara de râpă?“. Dar doar
momente scurte, căci am 40 de ani de deșert în spate. Și vă mărturisesc, vorba
bancului, 'se poate, eu am încercat și se poate'[1]! Se poate citi urmărind intenția
în care a fost scris, și construcția argumentelor, și fără a te lăsa antrenat
în dubii și îndoieli. Realitatea este că autorul se abține vizibil de la
interpretări subiective și urmează acribic preceptele unei anumite școli
jurnalistice și istoric-științifice care impune să lași să vorbească sursele și
faptele. Dar este la fel de adevărat că nu poți elimina subiectivul, și dacă nu
ai capacitatea să elimini din minte întrebarea încăpățânată 'și ce vrea el aici
să îmi demonstreze despre Dej, sau Bodnăraș sau Ceaușescu? Că au fost îngeri?',
atunci remarci tot timpul că omul are un ton al povestirii, care face să crească, în
ciuda voinței sale, niște mici John Wayne balcanici printre rânduri. Dar vă
afirm cu stăruință – asta nu este mai mult decât un produs natural al lipsei
sale de experiență literară, focusul fiind altul; deci să acceptăm focusul de facto. Să aduc aici un exemplu: în Germania de vreo
două decade încoace a devenit posibil să se vorbească liber despre
Dresda, Hamburg, milioanele de femei violate de învingători, și alte masive
suferințe de război ale nemților. Așa ceva este posibil pentru că s-a atins
încrederea că discuția acestor fapte nu va mai fi folosită practic de nimeni
pentru a pune în discuție crimele de război făcute de propria nație. Desigur,
este un context profund divers. Dar are în comun tocmai faptul că în contextul
nostru este folositor să atingem maturitatea cu care discuția luptei curajoase,
totuși, a dictatorilor maoisti, cu starea de colonizare externă să poată fi
privită total distinct de discuția crimelor lor împotriva nației.
B. Conced de asemenea faptul că traiul
în România al d-lui Watts nu poate să nu fi lăsat unele impacte și în
construcții de detaliu. Aici iarăși am un avantaj: nu îmi sar în ochi detalii
care sunt poate alegeri conștiente legate de persoane în viață, să nu lezezi pe
cutare, să eviți o concluzie care se impune. Nefiind expert, nu exclud nici
posibilitatea unor scăpări voite sau neatente – vă pot însă confirma că nu am
predat curs după o carte lipsită de greșeli. În matematică. Deci, est modus
in rebus. Afirm însă că adevărul cărții este solid și bine sprijinit de surse – și aceasta suportă chiar și mai multe erori. De
aceea cei care afirmă frontal că Watts minte în suveică, cu accentul nu pe
recepția lor subiectivă, ci pe o presupusă minciună de fond în enumerarea
faptelor, sunt ei înșiși în eroare – o eroare care poate fi cel mult explicată
prin constelația complexă de lectură discutată în A. Dacă nu cumva este vorba
de ceva mai mult, poate chiar o agendă privată de apărare a unor privilegii
trecute sau actuale: și asta se poate întâmpla, dar cred că este cazul mai
puțin frecvent, în ciuda poate a aparențelor. În acest
context aș mai remarca, privitor la textul propus recent de dl. Opriș și care
se deschide cu îndrumarea ușor paternalistă (cel puțin în spiritul german în
care trăiesc) îndemnându-ne să acceptăm ca un fapt opinia sa, că „De
la început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut
în SUA drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion
Antonescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu”. America este o jumătate de
continent, și chiar în condițiile de minimă atenție la adresa temelor
românești, este ușor abuziv să sugerezi că America se afirmă într-o singură
suflare la adresa lui Watts. Fals – nu mă îndoiesc că au fost create cercuri în
care opinia emisă de dl. Opriș este vehiculată. Dar există și alte cercuri,
care au alte opinii. Cert este că am citit în revista publică de studii
istorice ale CIA, o recenzie excelentă a cărții lui Watts, o recenzie lungă și
argumentată, de un specialist ce scrie din perspectiva globală fără a fi în mod
evident implicat în lupte românești de bucătărie; și am citit și alte reacții
internaționale pozitive. La fel cum cunosc oameni în America
care împart aceste puncte de vedere – pentru a cita pe autor, „încet cu pianul
pe scară”! Să nu pornim cu concluzii gata făcute, încercând cu tot dinadinsul
să le demonstrăm.
C. În final, având în
vedere toate cele discutate mai sus, conced faptul că vorbim de o discuție încă
neîncepută asupra consecințelor epopeii comuniste și de reintegrare a României pe picioare solide în spațiul de joncțiune cu zone de putere, în coordonatele firești ale devenirii sale.
Vorbim de un discurs care abia poate începe
și va dura încă câteva generații – câte generații de sacrificiu, nu-i așa? Dar dacă
oricum va dura, nu este timpul să începem? Căci un lucru este cert,
și pentru cei care astăzi pot crede că au sub control generarea de opinii,
Merkel, Obama sau alții mai mărunți și dâmbovițeni, în zece sau douăzeci de ani
ei nu vor mai avea nici un control asupra modului în care va fi perceput și
discutat aportul lor la dezvoltarea societății – deci poate este bine să avem
încă de pe acum aceasta perspectivă în minte, când ne lansăm în discuții!
4. Problema
ce rămâne din cărțile lui Watts
După aceste precizări ajung la ceea ce este problema mea centrală în privința
cărților lui Watts, și aici le am pe amândouă în vedere. Din ele dezastrul ceaușist reiese, cauzal, destul de simplu și credibil:
experimentul Pygmalion al lui Maurer a eșuat, din proprie inițiativă sau
ajutat, Pygmalion a rămas singur și psihopat, iar ceea ce a început ca o luptă
pozitivă de suveranitate bine îndreptățită a sfârșit prin însingurarea și
izolarea țării între cele două blocuri, lipsa de suport de la Americani și
boicot din partea Moscovei, care distrugea prin dumping toate firavele
cuceriri de piețe în lumea a treia ale României. Lupta cu morile de vânt și-au
asumat-o conducătorii maoiști, frigul și foametea le-au resimțit întreaga
populație în mod nemijlocit, iar după căderea comunismului au ajuns să
realizeze și cea mai durabilă daună, aceea de care noi în exil începuserăm să
ne dăm seama deja de la mijlocul anilor '80: anume, nimicirea imaginii
internaționale în mare parte prin calomnii desfrânate la care nu există putere
care să replice. Ceea ce în realitate era produsul unei epopei a comunismului
se stiliza în picături homeopatice, dar cu o țintă precisă, ca un produs legat
mai degrabă de niște pretinse tare ale întregului popor. A discuta implicațiile
încă actuale ale acestei părți, nu este ce mi-am propus aici. Problema la care
m-am referit însă este aceasta: oricât de valide și important de reținut sunt
faptele, prea ușor este adus cititorul într-o situație de regret vecină cu
victimizarea. Aceasta este nociv. Căci scopul oricărui popor este să își realizeze menirea posibilă în contextul său cultural și
geopolitic, dar mai ales să trăiască în pace și relativă securitate. Pare că
acest scop alunecase pe plan secundar – afirmarea unei poziții independente pe
plan internațional devenise aproape scop în sine, și pentru faza a doua, în
care ar fi trebuit să se poată profita pe plan național de fructele acestei
afirmații, a trebuit să se descopere că … am ramas total descoperiți.
Am spus că am o problema cu Watts la aceasta temă. Da, în măsura în care în
mod involuntar el ar putea alimenta același lent fatalism autovictimizator de
care se face abuz uneori în Romania – cred că este ceea ce unii observatori ca
dl. Opriș îi impută ca și când ar fi însuși proiectul său. Nu este. Este doar
atâta, un efect colateral. Sunt convins că el nici nu a avut în vedere acest
efect colateral, și nici nu este persoana chemată să fi pus accentul asupra
iresponsabilității care rezidă într-o frondă care nu este gândită până la
capăt. Nu sunt politician, ca cetățean nu aștept de la conducători să hrănească
egoul populației cu motive de mândrie periculoase, ci aștept o politică
curajoasă, da, dar realistă. Situația continuă să fie gravă și de aceea
consider că aspectele care nu sunt abordate de Watts trebuiesc discutate de
societate – și aceasta în spiritul concluziilor pentru viitor. Căci nu este
timp pentru reacții din ciclul 'după război mulți voinici se -arată'. Am
moștenit nu numai situația la eterna confluență a celor trei spații, dar acum
și consecințele de imagine ale aventurii maoiste. În loc să continuăm
țap-ispășitoreala, este timpul să privim problemele frontal și să găsim drumul
pentru a recupera o existență națională echilibrată și realistă, care într-un
târziu va deveni atunci și prosperă.
5. În loc de încheiere.
Pentru mine Larry Watts
reprezintă un tip de American din care am mai cunoscut, în industrie și în
Academie – curios, optimist, impregnat instinctiv de câteva valori reale ale
Americii, și cu o anumită doză de aventurier în căutarea unor adevăruri încă
necunoscute sau neînțelese. Aceste trăsături proprii, împreună cu un stil de
lucru analitic, care cere autorului să se retragă în planul al doilea, lăsând
documente și actorii istoriei să vorbească – desigur căutarea și coordonarea
documentelor fiind lucrarea majoră a autorului. Cine își închipuie că această
muncă este simplă, sau că ar fi suficient să ai banii necesari pentru a o
realiza, își face iluzii. Am discutat mai sus faptul că receptia meschină si
deseori tendenţioasă a criticilor săi ar putea în mare parte fi explicată prin
faptul că numeroși dintre ei au încă prea puţină distanţă faţă de evenimentele
trăite și nu pot suporta perspective şi roluri multiple pentru dictatorul pe
care îl știu răspunzător pentru perioada dură a anilor 1980.
Nu este totuşi suficient ca
explicaţie. Există nişte motive, ridicule dar repetitive, care ne fac să ne
închipuim şi ceva motivaţie iraţională şi de castă în toate aceste atacuri. Am
menţionat că voi discuta unele motive de acest fel. Mă distrez în mod deosebit
când mi se întâmplă să citesc aproape verbatim, pentru a cincea oară poate,
aceeaşi insinuare pretins nesemnificantă, şi exprimată subiectiv, dar mereu cu
aceleaşi cuvinte: spre exemplu “Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective
sau a fost „ajutat” de Ioan Talpeş”. O mirare aparent inocentă, care aruncă
o calomnie pe tapet, dar caută să evite confruntarea directă, prin aerul
colateral cu care se face afirmaţia. De fapt vorbim de o acuză voalată a
unui fel de plagiat pontist. Cei ce o vehiculează, dacă nu ar fi preluat-o în
mod negândit, ar realiza cât de ridicul este să pretinzi că în strângerea
meticuloasă a surselor desecretizate în opt ţări, un pasager demnitar român
poate fi de orice folos. Ba chiar, în măsura în care concluziile şi deci
sursele lui Watts sunt defăimate, ar trebui să credem că acel demnitar român a
reuşit chiar să plaseze documente false, în număr de opt mii, în toate aceste
ţări. Veţi fi de acord cu mine că aceasta şi similare încercări
de discreditare sunt cel puţin meschine. Ca Român însă, mă întreb în primul
rând: de ce? Trecând peste un şir de răspunsuri facile, legate de conflicte
evidente de interese – Watts a dezvăluit desigur multe rotiţe necunoscute
pentru care poate unii oameni în viaţă se mai simt răspunzători – ajung la un
răspuns la care eu nu m-am gândit de la început. Printr-un proces mai complicat
de evenimente, s-ar putea ca Watts – fără a pica în problemele mentale ale
eroului cărţii sale – să fi devenit prada unui proces de izolare, sau lipsă de
ancorare uşor similar. Mai precis – realităţile pe care el le
dezvăluie au fost neglijate, ba chiar negate o perioadă de vreme în America.
Astăzi, se prea poate ca să nu fie
suficientă baza documentară impecabilă. Americanii spun “if it ain't broke,
don't fix it”, opiniile răspândite de dezinformarea de 30 de ani mai
funcţionează, în ciuda cărţilor lui Watts. Este un fapt. Watts a revelat
adevăruri incontestabile – rămâne însă o obligaţie colectivă, la care au de contribuit
Românii: adevărul nouă cunoscut, şi de Watts redat fundamentat, trebuie
acceptat în America ca o viziune care să fie importantă, utilă pentru ei. Pe
scurt, mai trebuie şi bine vândut. Aşa şi doar aşa vom putea să îi mulţumim cu
adevărat lui Larry Watts şi să profităm cu adevărat de interesul pe care ni-l
arată.
Închei aici aceste note de discuție –
răspund pentru ceea ce am scris, pentru o temă atât de vastă însă, sunt
conștient că ceea ce nu am scris și mai ales ceea ce nu știu, rămâne partea
predominantă. Sper în consecință în lectura binevoitoare a cititorilor și
ajutorul în extinderea ideilor spre scopul deschiderii unei dezbateri
fructuoase. Ar fi util să îl avem și pe Larry Watts între noi – sunt convins că
suportă voios atacuri deschise și argumentate și ne poate ajuta în a situa mai
bine poziția lui. Poate chiar cu rezultatul de a-l ajuta să fie mai ferit de
influențe de orice fel și mai util deci în bunele sale intenții.
 [1] Dacă nu cunoașteți
bancul, vă rog să îmi spuneți căci este unul dintre bancurile românești,
geniale.
|
